Ajung la concluzia că lumea în care trăim nu are atâta nevoie de supereroi, ci de Oameni

August 2014. M-am întors la Spitalul Clinic de Recuperare cu un sentiment de familiaritate şi de nostalgie. Pentru prima dată în terapie prin artă 2viaţă m-am simţit „acasă” într-un spital, cu toate că nu sunt nici cadru medical şi nici pacient, sunt „musafir”; un musafir mai special, deoarece văd numele meu şi al colegilor mei în descrierea expoziţiei de fotografie de pe holuri, imagini care îmi trezesc multe amintiri plăcute. E emoţionant să vezi că nu ne-au uitat, că le este dor de noi, că oamenii ne zâmbesc complice, pentru că avem aceste amintiri comune. „Aţi venit pe la noi?”, „Ce surprize ne pregătiţi?”, „V-am aşteptat cam mult!” aud în stânga şi în dreapta.

Involuntar îmi amintesc cum am ajuns aici pentru prima dată acum doi ani, în necunoştinţă de cauză şi foarte emoţionată pentru ce aveam să facem timp de o lună cu pacienţii. Orice relaţie necesită timp pentru a se dezvolta, pentru a ajunge la o maturitate, la o comunicare reală între cei implicaţi; cam ca în povestea dintre Micul Prinţ şi Vulpea care cere să fie îmblânzită. În asta constă prietenia: o „îmblânzire” reciprocă şi benefică de ambele părţi!

terapie prin artă 3Dintr-un idealism copilăresc, am început terapia prin artă crezând că principalul ei scop este de a-i „învăţa” pe nişte oameni o mică parte din „cu ce se mănâncă arta”. Nici că se putea mai greşit! Meseria mea, care se întâmplă să fie de natură artistică, nu este un scop, ci un mijloc de a ajunge la sufletul unor oameni, de a vorbi cu ei, de a împărtăşi experienţe pur umane, de a le face ziua mai frumoasă. Înainte de meseria pe care o avem, de background-ul în care ne-a fost dat să ne formăm, de hainele pe care le purtăm, de preferinţele noastre de orice fel, înainte de orice altceva – suntem oameni; iar oamenii vor să împărtăşească experienţe, să-şi depăşească frica de singurătate şi să uite de lucrurile negative chiar şi pentru câteva ore. Prin ceea ce facem încercăm să îndeplinim toate aceste nevoi.

Am învăţat că terapia prin artă nu este o simplă joacă în care pacienţii vin doar să se relaxeze şi „să afle lucruri noi despre ce faceţi voi, artiştii” – ea poate salva vieţi. Conform unor studii întreprinse de American Academy of Orthopaedic Surgeons[1] (şi nu numai!) diagnosticarea greşită a pacientului are loc de cele mai multe ori datorită lipsei de comunicare reală între pacient şi cadru medical, a fricii şi a neîncrederii din timpul unei consultaţii. Dacă putem, ca artişti să înlesnim această comunicare vitală, de ce nu am face-o? Şi în plus, e foarte distractiv!

Din chestionarele pe care le-am realizat înainte de 11 august, am observat că majoritatea pacienţilor care au răspuns la întrebări

terapie prin artă 4cunoşteau noţiunea de terapie prin artă datorită fotografiilor noastre şi datorită ecoului pe care l-a avut în spital prima acţiune de acest gen. Am început să îmi imaginez (din nou!) cum ar fi dacă programul de terapie prin artă ar avea o viaţă constantă într-o instituţie medicală. Din păcate, structura sistemului nu permite strecurarea unor astfel de activităţi, deşi, din răspunsurile pacienţilor reiese faptul că aceştia sunt conştienţi că implicarea lor în cât mai multe activiăţi artistice relaxante i-ar putea ajuta să depăşească la nivel mental condiţia de boală. „Întâi corpul, apoi sufletul” – vindecăm doar partea vizibilă a individului, fără a conştientiza că cicatricile spirituale pot fi la fel de dăunătoare. Cum reuşesc să mă împac cu mine însumi/însămi atunci când tot ce văd în mine este condiţia de boală? Cum reuşesc să depăşesc acest moment atunci când ceilalţi observă la mine doar acest lucru şi mă tratează ca atare?

Desene pe asfalt.

terapie prin artă 5Desenele noastre cu cretă colorată din faţa scărilor de la intrare în Spital atrag atenţia pacienţilor. Îi aşteptăm la ora 14 în „Sala de bună dispoziţie”, cum am numit noi sala cu geamuri de la parter, pe care spitalul ne-a oferit-o pentru susţinerea atelierelor. E teribil de cald şi nu suntem siguri dacă aerul condiţionat de aici îi va convinge pe oameni să coboare din salon. Şi totuşi, rând pe rând încep să apară: „ne scuzaţi de întârziere, acum am terminat procedurile”.  Şi aşa am început să ne cunoaştem: Karol, Augustin, Alexa, Mihai, Maria, Ioana, Ramona, Anamaria, Cristian, Florin, Marcel şi mulţi alţii.

De data aceasta nu vreau să mă concentrez pe cronologia evenimentelor şi pe descrierea exerciţiilor pe care le-am făcut în sală. Consider că ele au fost cauza unor momente extraordinar de emoţionante dintre noi, organizatori şi participanţi, străini şi prieteni în acelaşi timp – momente de o consistenţă umană minunată, din care am învăţat următoarele:

Ce înseamnă să fii darnic – „dar nu darnic aşa ca Gigi Becali, ci darnic din puţinul pe care-l ai, asta e important.”terapie prin artă 6

Curajul – „e atunci când poţi să zâmbeşti chiar şi atunci când ţi-e frică şi eşti neputincios”

Bucuria – „când v-am văzut astăzi costumaţi în clovni pe hol, mi-aţi făcut o mare bucurie, mi-aţi adus un zâmbet pe faţă.”

Supereroi – „oamenii dragi din jurul nostru care rămân lângă noi orice s-ar întâmpla”.

terapie prin artă 1. În fuga noastră după senzaţional, can can-uri, deadline-uri, agende, tehnologie, uităm probabil să conştientizăm că avem nevoie de timp pentru noi înşine, de a ne pune întrebări şi de a ne răspunde, de a ne emoţiona, de a simţi că trăim.

Scrie-ţi cele mai frumoase dorinţe şi gânduri pe o foaie, leag-o de un balon şi dă-i drumul să zboare. Poate va ajunge unde trebuie, poate se va opri în primul obstacol din drum – important e riscul pe care ţi l-ai asumat în momentul în care i-ai dat drumul. În rest, totul e hazard şi speranţă. Cam ca în viaţă.

                                                            Alexandra Felseghi,

                                                            11 – 18 august 2014

                            Spitalul Clinic de Recuperare, Cluj-Napoca


[1] Pentru mai multe informaţii legate de comunicarea dintre doctor – pacient, vezi site-ul http://www.aaos.org