Lectura textelor rezultate în urma atelierului de creative writing (13 iunie, Urania Palace)

În perioada 9 mai – 13 iunie, la Urania Palace s-a desfășurat Atelierul de creative writing. În cele 6 săptămâni, participanții noștri conștiincioși au realizat o serie de texte scrise în comun, pe care urmează să vi le prezentăm în vara aceasta. Ne-am distrat, am învățat lucruri noi, ne-am găsit inspirația și, fără a deveni nostalgici, recitim povestirile. Un nou atelier va începe în toamnă, fiți cu ochii pe noi. Până atunci, vă prezentăm prima lectură de weekend. Enjoy 😊

VIAȚA MEA CU MARY

Un text de: Ramona Lula, Adina Tritean, Dana Marcus, Elena Nicule

Au trecut câteva ore, câteva zile, o săptămână întreagă? Nici nu m-a pupat când a ieșit din casă și am rămas întrebându-mă unde am greșit. După o așteptare lungă, aud cheia în ușă. Intră absentă în casă, o întreb din priviri dacă e supărată, încercând totuși să îi arăt cât mă bucur că e aici, dar mă ignoră, își cere doar scuze pentru întârziere și ne pregătim să ieșim la plimbare. Îi ia, parcă, încă o eternitate să își schimbe sacoul cu o jachetă ușoară, pantofii cu toc cu niște teniși comozi, își aranjează părul în oglindă și se îngijește de tot felul de detalii lipsite de importanță. Eu ies primul, nerăbdător, ca de obicei, de parcă sunt singurul care așteaptă să petrecem timp împreună.

Ieșim din scară, suntem în sfârșit la aer! Afară se simte un miros de asfalt proaspăt spălat de ploaie, dar e soare. Sigur a fost iar nunta unei vulpi. Mary mi-a povestit, când s-a întors din Japonia că acolo, departe, așa se spune când plouă cu soare, că e nunta vulpii. În zona verde din fața blocului sunt toți copacii înfloriți, păsările cântă, e plin de insecte, copiii se joacă, vecinii-și plimbă câinii, nici nu știu la ce să mă uit.

Ea e absentă, degeaba tot încerc să îi atrag atenția asupra miracolului din jurul nostru, doar de smartphone-ul ăla blestemat îi mai pasă. Nu apucăm să facem câțiva pași, că își pune căștile și pornește muzica la maxim. Mă uit consternat la ea, dar parcă nu mă vede, așa că nu am de ales, merg în ritmul ei, ca un câine loial ce sunt.

Pornim spre malul râului. Mergem pe-acolo doar când are chef de plimbări lungi și de povești și așa reușesc să mai aflu câte ceva din ce îi trece prin cap. Asta, evident, doar dacă nu e multă lume. Când e lume multă, aproape ne prefacem că nu ne cunoaștem. Traversăm cu mare grijă pista de bicicliști: de fiecare dată se comportă de parcă ar putea să mă ucidă vreo bicicletă care trece în viteză și, coborâm scările să fim cât mai aproape de apă. E inexplicabil pentru mine de ce iubește apa, râu, lac, mare, ocean, fie ce-o fi; pe mine mă sperie până și apa de la duș, nici nu vreau să mă gândesc ce atac de panică pune stăpânire pe mine de câte ori insistă să înotăm împreună. Dar dacă ei pe aici îi place, nu mă opun. Ne plimbăm în tăcere și, așa cum mă așteptam, nu își scoate căștile. Dar măcar decide să îmi scoată lesa, iar eu, fără niciun regret, o zbughesc spre primul teckel; sigur, mai târziu, pe când se va așeza liniștită în fotoliu își va aminti tabloul acesta. Așa face de fiecare dată. Întotdeauna ține să-mi spună că se bucură că măcar eu am avut o zi bună. În naivitatea mea îi cred bucuria, însă uneori, chiar și așa naiv, ceva din vocea ei îmi dă de înțeles că n-ar fi sinceră…

De cum m-am îndepărtat de ea, trăim parcă în două tablouri diferite. Eu râd și socializez cu cei din jurul meu. Ea alungă din priviri pe oricine, absorbită de muzica din căști. Nu-mi dau seama cât timp am petrecut așa, însă am auzit-o strigându-mă că trebuie să ne întoarcem. Se înserase destul de tare.

Îmi salut noii prieteni și-alerg într-un suflet la ea. Petrecerea mea oricum era pe sfârșite și nu-mi pare rău deloc că sunt primul care sparge gheața. Mi-era atât de dor s-o simt aproape. Încerc să-i întâlnesc privirea, dar e la fel de absentă ca la început. Mă simt atât de neputincios… ce-o fi în mintea ei?

Ajungem destul de repede acasă. Intrăm în scara blocului; eu înainte, iar ea în urma mea. O aștept în ușă ca să deschidă și-apoi fiecare își vede de ale lui. Eu merg să-mi hrănesc stomacul, ea fuge la duș. Eu mă trântesc în patul meu. Ea în fotoliu. Ceva gândește.

Aprinde lampa din spatele fotoliului, pornește muzica și-și savureză ceaiul. În casă miroase a tei și lâmăie. Îmi place s-o văd așa. O simt că se bucură de răgazul acesta și-atunci o las în pace. Pentru mine e târziu și parcă mă dor toate. Mi-e foarte somn, însă parcă aș vrea s-o mai urmăresc puțin. Să știu că îi e bine… Presimt că o să fie iar una din nopțile acelea… Și-a pus ochelarii și-acum citește. E ca și cum n-aș fi… Oftez atât de tare încât tresare. Îi spun din priviri că-mi pare rău și mă întorc cu spatele. Îmi caut poziția confortabilă în pat și-ncerc să adorm. Pe ea o las citind. Adorm cu gândul că mâine poate o să-și facă mai mult timp pentru noi. Mi-e dor de râsete, de alinturi și poveștile ei despre orice…

E atât de liniște în casa noastră, încât și o muscă s-ar simți prost dacă și-ar auzi zborul. E trecut de ora 07:00 și ea încă doarme adânc. Alarma a sunat de două ori și nici măcar n-a auzit-o. Se crăpa de zi când a adormit, așa că este încă devreme pentru ea. Când sună a treia alarmă, tresare. Cu fiecare mușchi încordat, își deschide ochii speriată. Se uită la ceas și parcă se mai relaxează. Nu e pregătită încă să-și înceapă ziua. Își spune că mai are puțin timp să mai profite de confortul de sub plapumă. Eu, în schimb, încep să mă agit și asta o face să se enerveze. O mai las puțin să mă ignore, și-apoi mă apropii de ea. Nu mai suport să stau în casă. Vreau afară la soare; coada îmi flutură ca o morişcă şi după semnalele vibratorii ce mi le transmite, ştiu clar că e urgent să ies. Uite-o că se dă jos din pat. Vai ce lenţi sunt oamenii ăştia! Şi îşi complică viaţa cu tot felul de obiceiuri ciudate. Ea insită să bea în fiecare dimineaţă ceva lichid maroniu ce miroase incredibil de înţepător, dar pe care ea îl numeşte „mica delectare de dimineaţă”. Păi uite aşa se pierd cele mai multe dimineţi. Eu în locul ei aş fi băgat botul sub robinet şi din două mişcări eram gata de plecare.

Mă uit fix la ceas. Vai cât îmi doresc să îmi golesc vezica sub tufa aia din dreptul primei bănci din parc. E tufa mea preferată. Ăla e momentul pe care eu îl consider „o mică delectare de dimineaţă”. Şi detest când ea nu înţelege şi mă trage de acolo înainte să termin. Ce-i drept, oamenii sunt departe de a percepe natura în felul în care o facem noi. Aş vrea să-i spun şi să-i arăt atât de multe! Ah, visul meu este să devină şi ea căţel pentru o zi! Ar înțelege că fiecare copac, fiecare trunchi pe lângă care trecem are zeci de poveşti. Încerc să o învăţ că e mai important să-ţi deschizi simţurile, să îţi foloseşti nasul. Eu unul îmi bag nasul peste tot. E şi semn de curaj între noi, căţeii. Doar aşa dobândeşti înţelepciune. Așa mi-a spus mie un doberman o dată în parc, pe când eram pui. Nu l-am mai văzut de atunci. Avea creierul foarte dezvoltat. Atunci când un animal devine altceva decât o jucărie drăguță, mulți stăpâni se simt amenințați și vor să scape de ei. Asta-i cea mai comună soartă a dobermanilor.

Mă uit după ea în baie. Of, dar hai odată, nu te mai studia atâta în oglindă! Măcar dacă ai avea încredere în mine şi ai deschide uşa de la intrare. Azi îs grăbit şi pe deasupra şi curios. Am un amic ce doarme la trei tufe distanţă într-o cutie improvizată. E un şoricar vagabond, simpatic, dar cam guraliv. Are o idee fixă că dacă nu salută cu un lătrat tare pe fiecare locatar va fi călcat din neatenţie de careva. I-am explicat că oamenilor nu le place să fie lătraţi de atâtea ori, dar el nu şi nu, că cică vrea să fie remarcat. Ieri după-masă, un bătrânel străin de parcul nostru a dat să-l lovească pentru că s-a speriat de hămăitul lui strident. El s-a apărat şi l-a muşcat. A ieșit mare tămbălău, vă puteți imagina. Normal că vreau să aflu continuarea.

Dar vai, ce faci, nu te băga iar în pat! Trebuie să ieşim, trebuie să fac pipi! Acum! Hai odată! Nu pot să cred… își scoate telefonul…. E de rău, e de rău… Ce mă fac! Hai, că nu mai pot!

Și încep să latru ca un nebun. Vreau afară! Vreau afară!

-Ce-i cu tine? Nu pot să dorm sau să fac altceva, că tu vii și mă latri? Ce-ai pățit?

Ce-am pățit? Păi cum adică ce-am pățit? Oare ea chiar nu-și dă seama că am nevoie să ies afară? Mă îndrept încet către ea, să văd ce tot face pe blestematul ăla de smartphone. Pe el e deschisă pagina de Facebook a unui individ pe nume Ethan Williams. Cine mai e și ăsta? La informații scrie că studiază la UCL (University College London), în ultimul an. Dar stai puțin! UCL e locul unde studiază și ea, Mary a mea! În ultimul an! Ahaaa…. M-am prins.

Pe chat văd următoarea conversație:

MARY- Salut, Ethan, aș vrea să te întreb ceva…

ETHAN- Sigur.

MARY- Ai vrea să ne întâlnim diseară în Central Park, cam pe la ora 19? Va fi un concert și mă gândeam că poate ai vrea să vii cu mine.

ETHAN- Mi-e teamă că nu pot, Mary. Știi, nu cred că e bine.

MARY- Te superi dacă te întreb ce vrei să spui cu asta?

Seen at 3:20 am

            Apropo, am uitat să menționez că Marea Dramă a Secolului e să îți „dea cineva seen”. Asta am aflat de la Mary, și cred că înseamnă să vadă cineva mesajul tău, dar să nu îți răspundă. Sau cam așa ceva.

            Mary pronunța cuvântul ăsta cu așa o scârbă, de fiecare dată când îmi explica, de fapt, cum stă treaba cu mesajele și rețelele de socializare.

      -Mi-a dat seen, mă-nțelegi? Mi-a dat seen…

Și izbucnea de fiecare dată în plâns. Și atunci am priceput totul. De ce era morocănoasă. De ce era supărată. De ce nu voia să plece. Pentru că i-a dat seen.

            În acel moment am vrut cu orice chip să îi transmit următorul mesaj:

„Viața nu ne dă întotdeauna șansa să fim fericiți. Ea nu ne ajută să ne rezolvăm problemele. Noi trebuie să fim puternici și să punem stăpânire pe noi înșine. Iar rezolvarea problemelor nu stă în mesaje, telefoane, rețele de socializare sau orice altceva. Rezolvarea problemelor stă în sufletele noastre, în inimile celor dragi, în mintea celor care ne iubesc. Chiar dacă sunt câine și percep lumea diferit, am parte de aceleași sentimente. Te pot înțelege. Pentru optimiști, viața nu e o problemă, ci o soluție. Viața nu are limite, cu excepția celor pe care ți le impui singur.”

Atelier de creative writing (9 mai – 13 iunie 2017)