Atelier de creative writing la The Box (trainer: Alexandra Felseghi, 9 mai – 13 iunie 2017)

Săptămâna aceasta vă prezentăm cel de-al doilea text realizat în urma atelierului de creative writing de la The Box, în perioada 9 mai-13 iunie. Așadar, faceți-vă cât mai confortabil și dați o geană, pentru că merită. Enjoy 🙂

                                                               24/24

                                  Un text de: Iunia Buricescu, Diana Botezan, Ovidiu Lechințan

                               

Luni este ziua în care oamenii primesc un pumn în plex și totul începe să li se pară mult prea real. De obicei, realizează asta la final de zi, când faţa li se afundă în perna moale de acasă. Încă speră la o partidă de sex satisfăcatoare cu un partener care nu se prea sinchiseşte să mimeze. Speră că mâine, femeia aia de la fast food-ul din colţul străzii nu le va mai pune muştar lungit cu apă pe hot dog. Speră că mâine e duminică.

Dorm. Se trezesc. E marţi. Realitatea îi loveşte din nou, dar parcă sunt mai bine ancoraţi în pământ, deşi capul ameninţă să se piardă printre nori. Schimbă cafeaua cu ceai negru, ţigările cu cele electronice. Hot dog-ul tot are muştar lungit cu apă.

Firele de electricitate se leagănă în vânt. Autobuzul întârzie. O pisică e cât pe ce să fie călcată de o maşină. Un domn aflat între treizeci şi patruzeci de ani tastează relaxat un număr de telefon. În cealaltă mână are o servietă maro din piele lucioasă, dar pare ieftină şi cumpărată din piaţă într-o zi de duminică. Lângă el, un puştan. Se uită cu ochi mari la domn şi îşi roade unghiile până în carne.

-Nu, nu, nu. Nu suna încă. Stai. Trebuie, trebuie să-

Domnul pune telefonul la ureche şi puştanul aude clar sunetul de apelare. Se panichează şi mai tare şi îşi şterge degetele de salivă pe tricoul negru plin de găuri. Poza cu Ian Curtis abia dacă se mai citeşte, dar privirea lui de om nebun este clară.

-Alo? Salvarea? Da, este o urgenţă.

În spatele lor, aproape de carosabil, un alt tip e leşinat în tufişuri. Şapca îi stă strategic peste față, mascându-i obrajii plini de coşuri. Miroase a iarbă ieftină şi ţuică. Puştanul se întoarce spre el şi începe să-i controloze buzunarele.

-Eram în drum spre job când am dat peste un eveniment destul de ciudat pentru o zi de marţi. Da. O persoană a consumat substanţe ilegale. Nu. Probabil etnobotanice-

-Iarbă, fra.

-Da. Este inconştient pe marginea drumului. Strada Gospodarului.

-Băi, taci. Taci din gură.

Puştanul găseşte pacheţele cu marijuana într-un buzunar. Le ridică, le miroase, apoi le rupe şi le împrăştie pe gazonul ars.

-Aveţi nevoie de prezenţa mea?

Puştanul se uită urât la domn şi îi vine să-l scuipe. Deschide gura să spună ceva, dar își dă seama că poate cel mai bun lucru e să dispară. Ambulanța și Poliția au să vină dintr-un moment în altul. Deși îi pare rău că-l lasă acolo pe tipul căzut, e cea mai bună decizie. Oricum, nu pare să fie ceva grav, doar a tras și el de atâtea ori… Și chiar nu e prea mișto situația. Aia în care el ar trebui să se întoarcă acolo, în centrul ăla de plasament, sau cum i-o fi spunând.

Acolo, când nu ești legat cu lanțuri de pat, ești pus să lucrezi la casa directorului. Sau și mai bine, ești bătut, îndopat cu medicamente, care cică te liniștesc. Vrei să spui cuiva, dar n-ai cui. Cine să te-asculte pe tine, un amărât fără părinți?

 Își amintește cum într-o zi, e dus iar să lucreze la casa directorului, să toarne beton în curte și să schimbe pavajul. O clipă de neatenție a supraveghetorului și reușește să sară gardul și să fugă. T. îl culege de pe străzi, îl la “acasă” în canal, îi dă mâncare, îl învață să fumeze și să tragă pe nas. Acum îi pare rău că T. zace într-un tutiș, în timp ce el se face pierdut prin mulțime.

Este ora 18. Oamenii se întorc de la muncă. A mai trecut o zi, iar mâine toată lumea o va lua de la capăt. Înghesuiți în autobuze, tramvaie, sau în confortul propriilor mașini, se duc în fiecare zi să facă ceva ce nu le place, apoi se pregătesc să o ia de la capăt în ziua următoare. Cu ochii mijiți la ecranul telefonului își continuă traseul obișnuit și se laudă cu viața frumoasă pe care nu o au. Ce contează ce se întâmplă în jur? Ce contează că sunt oameni care atunci când vine seara nu au unde să doarmă? Sau că un om este căzut pe stradă?

-Dă-l în mă-sa de drogat. Ocupă degeaba patul din spital, ar putea zice mulți. Dar ce s-a întâmplat cu omul acela de a ajuns să se drogheze și să doarmă în canal?

– Asta nu e treba mea, ar putea răspunde oricine.

Dacă mâine cineva și-ar ridica ochii din telefon și s-ar uita în jur ar vedea că e miercuri… Joi… Vineri… Din nou week-end și apoi, de la capăt, aceleași zile, aceeași rutină… Dar când rutina ta e legată de un canal, de resturile de mâncare pe care le găsești în gunoi și de câțiva lei pe care îi cerșești de la oamenii grăbiți și scârbiți că exiști, atunci doar o supradoză te poate elibera din sclavia ei.

Sâmbătă, Puștanul află că amicul lui murise. Are remușcări, dar își spune că prezența lui acolo n-ar fi însemnat nimic, oricum n-avea cum să-l salveze. Așa cum se întâmplă de cele mai multe ori pe stradă, important e să-ți porți ție de grijă. Fiecare pe cont propriu. Va veni o zi în care și el va fi abandonat pe marginea drumului și nimănui nu-i va păsa că a murit. Viața merge înainte o vreme după care se oprește.

Azi e duminică. Deși mai puțin grăbiți, oamenii sunt în continuare absenți. Târziu, spre seară, cineva observă că Puștanul întins pe banca din parcul central nu e drogat, ci mort.

Mâine e luni. Viața merge mai departe.

Citește și alte texte – AICI