Atelier de creative writing la The Box (foto credit: Alin Barbir)

Iată și cel de-al treilea text rezultat în urma atelierului de creative writing, din perioada 9 mai – 13 iunie. Vă dorim lectură plăcută și fiți cu ochii pe noi, pentru că vara aceasta v-am pregătit multe story-uri simpatice. Enjoy 🙂

EU SUNT PROPRIUL MEU BAGAJ

Un text de: Raluca Anton, Dana Marcus, Adina Tritean, Corina Lazăr

Am plecat de câteva ori până acum în viaţa mea. Mi-am făcut de câteva ori bagajul şi am zis: GATA! Aşa nu se mai poate! Uneori am făcut asta cu panică, alteori doar cu teama de ce va urma. Niciodată nu a fost uşor – poate uneori a fost un greu mai uşor decât alteori, dar ştiu sigur un lucru: A meritat! Mi-am dat seama de-a lungul plecărilor mele că ce aveam nu îmi era potrivit, că oricât de mult mi-aş fi dorit să meargă ceea ce eu mi-am propus nu se poate, pur și simplu… nu se poate! Știi cât de mult am analizat dacă fac bine sau nu? Uneori aveam impresia că până la epuizare. Şi îmi spuneam zilnic: Doamne, dă-mi un semn să ştiu care e cea mai bună decizie! Niciodată nu m-am gândit că poate semnul este însăşi suferinţa mea, că poate Divinitatea aşa îmi arăta că e nevoie să schimb ceva. De atât de multe ori aşteptăm semne din exterior când poate ar fi suficient să ne uităm la noi.

Şi am plecat! Iar apoi am început să mă întreb: şi acum? Atât a fost tot? Despre asta a fost vorba? Acum e ca şi cum nimic nu ar fi fost? Mi-am dat seama că nu poate fi doar asta şi am început să văd cu ce am plecat. Practic, cu ce am rămas de peste tot şi, chiar dacă lăsasem multe lucruri în urmă, mi-am dat seama că cea mai mare parte a bagajului e cu mine. Eram eu! Pentru că NIMENI, NICIODATĂ nu îmi va lua emoţiile, cunoştinţele, informaţiile, achiziţiile – lucruri care sunt în mine şi la mine mereu. Lucruri care m-au ajutat să ajung în diverse locuri, cu diverşi oameni, în diverse relaţii sunt aici şi sunt ale mele.  A fost un moment de “coming out” în care am ştiut că pot face, pot simţi, pot trăi la fel de bine sau mai bine, fără nişte lucruri, ci doar cu ce am eu. Din acel moment am început să mă reinventez. Era, de fapt, o re-re-re-inventare. Mi-am dat seama că viaţa mea era un continuu şantier care nu avea să se termine decât în momentul în care îmi voi da ultima suflare. Trebuie deci să mă obişnuiesc cu ideea de a trăi pe acest şantier, să îmi fac şederea cât mai plăcută, mai distractivă. Să mă obişnuiesc cu micile şi marile mizerii, cu praful, cu molozul care va fi mereu acolo.

„Sunt, deci, un muncitor”, îşi zise Mia stând pe marginea patului şi căutându-şi papucii. Îi era lene şi să stea în picioare. Se ridică totuşi şi se târşâi până în baie. Se privi lung în oglindă. Se vedea ofilită, pământie, cu o claie de păr ce la 30 de ani începea să albească pe zi ce trece şi cu pomeţi ce deveneau tot mai proeminenţi. Îşi examină chipul cu atenţie. Era ciudat cum faţa din oglină nu reflecta deloc omul pe care îl simţea în ea. De fapt, niciodată nu se identificase prea mult cu imaginea sa. Era ceva, ca un fel de mască, pe care cineva i-o lipise de mică şi pe care i-o schimba probabil în timp ce dormea, o dată la câţiva ani. Ochii îi fuseseră cândva de un verde intens, dar acum aveau irizaţii gălbui care ameninţau să îi inunde irisul şi să îl transforme într-o bilă aurie sau maronie. „Cine ştie, poate peste zece, douăzeci de ani voi avea ochii căprui”. Între ochi şi gură, era acel val de carne numit nas. Era, cu siguranţă, organul ce i se schimbase cel mai mult de-a lungul timpului. Şi-l spărsese de cel puţin patru ori, aşa încât a cincea oară au trebuit să-i refacă total cartilagiu printr-o grefă. „Încă un indiciu al şantierului care e viaţa mea”, îşi zise ea. Poate că e mai bine acum decât la început. Datorită operaţiei, avea acum un nas perfect drept, cu nări armonioase, delicate chiar. Bărbaţii i-l admirau, dar puţini ştiau că era un nas de împrumut.  

„Da, şantierul poate continua printr-o nouă frizură, un nou look, ochelari noi şi poate chiar să facem o nebunie şi să cumpărăm o rochie”. „Ah, dar stai, nu am stabilit mai devreme că nu mai acumulăm lucruri? Să avem grijă să nu cădem pe panta asta materialistă”. Era vocea raţiunii. Mia privi în jurul său. Baia sa, cu faianţă verzuie, avea mai multe flacoane de creme, şampoane şi balsamuri decât a oricărui cunoscut al ei. „Nu, nu, categoric nu e momentul pentru un nou look. Nimic material. Ne trebuie altceva, ceva pentru suflet…”

Își simți apoi capul greu și trupul moale… „Ce ne facem?”, era întrebarea care-i măcina gândurile. Folosea întotdeauna pluralul când vorbea cu ea însăși. A găsit singură soluții la atât de multe alte situații, a învățat tot atâtea lecții, dar răspunsul la această întrebare încă nu-l ghicise…

„Da! Sunt bolnavă! Bolnavă de timp. De timp pentru mine… de timp pentru ei. Ei-toți-ai-mei!” Se simți apoi ca într-un glob de sticlă în care domnea liniștea. Simți nevoia să-și ude din nou fața. De data asta simțise apa rece cu toți porii. Un fior ca de gheață parcă îi străpunse carnea și-ncepu să tremure. Nu trecu mult până când, fără să-și dea seama se văzu plângând în oglindă. Era ea, dar parcă totuși alta…

– Mia, mai ai? E târziu!

– Nu, nu mai am! Timpul meu e pe fundul sacului! La dracu! spuse în șoaptă, ca să se audă doar ea și… cealaltă-din-oglindă. Ies în 5 minute!, strigă vocii de după ușă.

Pe Matei l-a cunoscut în liceu. Au fost colegi de clasă. Își amintea perfect momentul. Matei stătea jos, în prima bancă de la geam, iar ea împărțea carnetele de CEC-uri. Le-a împărțit pe toate și-a ajuns la el: un adolescent înalt, cu ochi căprui și părul negru. Nimic deosebit la-nfățișare, însă privirea lui… Avea ceva ce Miei nu-i dădea pace. S-a uitat în sus la ea și i-a zâmbit. S-a uitat și i-a zâmbit… Ei! Își amintește momentul acela ca și cum s-ar fi întâmplat acum câteva clipe. Iubea amintirea aceea! Pe atunci, fiecare își trăia propria poveste de dragoste cu altcineva, însă asta nu i-a împiedicat să devină prieteni. Buni prieteni în fața unui grup întreg, însă ei doi știau că e mai mult de-atât. După 4 ani de prietenie și încă 5 care au trecut fără să știe unul de celălalt, s-au întâlnit din întâmplare într-o cafenea. Îi plăcea tabietul acesta al ei, de a descoperi câte un loc cu cafea bună în fiecare colț de oraș unde se muta. S-au regăsit și pentru ea asta era speranța că puteau continua de unde lăsaseră totul cu mult timp în urmă. Da… e ceea ce am nevoie, ce îmi lipsea ca să fiu eu… ca să nu mai gonesc așa, să nu mă mai caut mereu, știu că mă voi regăsi alături de el așa cum am fost în toți acei ani împreună!

Se îmbrăcă în grabă și se mai privi încă o dată în treacăt: „La naiba, tot eu”, își zise. „Dar grăbește-te, ce ai de pierdut? Nimic, doar totul de câștigat! E aici, te așteaptă, și nu mai trebuie să alergi nicăieri să cauți, pentru că știi că asta ai sperat și ți-ai dorit! Știi că poți arunca acum tot molozul acela care te împovărează. Ești alături de el și asta e tot ce contează.”

– Mia, taxiul e jos și trebuie să îl luăm și pe regizor!

Așa era el, mereu în agitație de când avusese primele succese notabile după ce își terminase studiile. Viața începuse să i se desfășoare sub un tumult neobișnuit de când descoperise că îi plăcea să se implice în organizări de evenimente.  De data asta era vorba de regizorul argentinian care venise la lansarea noului film, unde el avusese norocul să îi fie director de imagine.

-Mia, știi că dimineață plec la Barcelona. Mă întâlnesc acolo cu managerul de producție și cu regizorul secund al proiectului următor, de care ti-am vorbit, îi spuse, după ce toată nebunia se sfârșise, iar noaptea îi răsfăța caldă, cu adierea ei. Era prima clipă de liniște pe care o aveau doar ei doi, după multe zile agitate. Și… voiam să te întreb ceva… de fapt să îți spun ceva.

„O, Doamne, cât am așteptat zilele astea! Liberă, alături de el… o viață în care nu mai trebuie să alerg, pentru că vom alerga împreună! Să mă întrebi… da, vin cu tine!”

-Mia, voiam să îți spun… Asta e ultima noastră noapte împreună. Am cunoscut pe cineva în Barcelona. Suntem împreună de ceva timp și mă face să mă simt liber. Asta e… sper că nu ți-ai făcut ceva speranțe că am fi putut continua de unde rămăsese totul cu atâta timp în urmă.

Irizațiile cafeniu-gălbui ale cristalinului păreau și mai ciudate în lumina aspră a neonului din baie. „Sunt tot eu, tot aici. Mă doare tot… În seara asta trebuie să aibă premiera aceea, la filmul pentru care a lucrat atât în ultimul an. Eu tot aici, iar el departe, în continuă mișcare. Eu tot cu molozul meu, care se ține scai de mine, pe care îl port mereu. Eu doar aici…”

Cordonul gros al halatului de baie atârnat neglijent de bara de la duș o făcu să îi vină și alte idei. „Oare… ar rezista?”