Atelier de creative writing la The Box (9 mai – 13 iunie 2017)

Așa cum v-am obișnuit, iată cel de-al patrulea text rezultat în urma atelierului de creative writing, din perioada 9 mai – 13 iunie, de la The Box. Enjoy 🙂

  MISIUNEA 2.0

Un text de: Elena Nicule, Adela Sălăgean, Ștefan Suciu

Mă uitam la peretele acela de un alb imaculat. Visele mele zburau, iar eu încercam degeaba să le prind din mers. Gândurile mele se îndreptau numai înspre acel perete alb. Era tot ce putea fi mai trist. Era greu de explicat. Puteai plonja în oceanul timpului, dar nu era nimeni care să te prindă. Era nesigur. Totul era nesigur. Nu puteai avea încredere în nimeni. Și până la urmă, la ce bun?

Știu, știu. Cel mai probabil nu înțelegeți. Eram spion pe vremea aceea. Dar atunci, totul era liber. Oamenii aveau drepturi. Cu toții aveam puterea de a decide soarta lumii. Dar „lumea” și-a cam desconsiderat puterea de decizie, dacă înțelegeți ce vreau să spun, iar acum, totul a luat o întorsătură groaznică. Adică drepturile ne-au fost limitate, numai unii oameni, cei care se aflau mai sus pe treptele ierarhiei sociale, aveau acces la cele mai noi tehnologii, iar viața a ajuns să fie trăită degeaba, pentru majoritatea dintre noi.

Prin mii și mii de relații secrete, Asociația de Spioni a obținut planurile celor care aveau la vremea respectivă puterea de a conduce lumea. Noi trebuia să ducem acele planuri la șeful Asociației Secrete de Spionaj din celălalt capăt al lumii. O misiune foarte grea, în care nu puteam folosi avion, mașină sau tren, fiindcă planurile erau foarte ușor de detectat. Prin urmare, singura modalitate era PE JOS. Am început călătoria grea și obositoare, deoarece soarta întregii lumi depindea de noi. Știu. E greu. E riscant. E periculos. E imposibil. Cuvintele acestea mi-au fost spuse de un milion de ori. Dar noi, cei care visăm, cei pentru care conceptul imposibilului este inexistent, cei care știu că șansele să reușim sunt extrem de mici, dar ele totuși există, vom putea schimba lumea. În bine. 

Trei oameni, trei trasee diferite. Același punct de plecare, același punct de întâlnire. Același mesaj. Cam așa suna misiunea noastră. Să plecăm așa, ca niște hoinari kilometri întregi, hai că merge. Să supraviețuim. Singuri în sălbăticie. Asta suna deja înspăimântător…

Așa că am pornit la drum. Pentru a nu fi depistați, am plecat cu un singur aparat care măsura kilometri parcurși, distanța rămasă, pulsul și șansele de supraviețuitre, dar juca și rol de telefon cu un robot programat să-ți țină companie. Drumul meu ducea printr-o pădure deasă, plină de spini și urzici. Robotul meu pălăvrăgea despre cât de importante sunt cărțile în ziua de azi, și cât de mult s-au transformat… După un timp, de când mă luptam cu spinii, m-am enervat și i-am spus:

– Dacă tot ai chef să vorbești, n-ai putea spune și tu ceva mai folositor? Uite, spre exemplu, ai putea să îmi spui ce se mai aude despre traseu.

– Bine, bine, fie… s-a supus robotul. În față, traseul dă într-un luminiș, iar mai apoi, într-o cale deschisă spre munți. Dar acum este momentul să te odihnești. Mâine ai o zi lungă. Se anunță viscol puternic.

M-am instalat sub un brad mare, și am adormit destul de greu… Visele zburau precum fulgii de zăpadă, gata să se aștearnă ușor. Încet-încet, pleoapele îmi deveneau grele, adormind păzită de gerul care mă înconjura de pretutindeni.

Dimineața m-a trezit zgomotul mai multor pași și șoapte. Deodată, de după un copac, s-a ivit un gup de oameni în toată firea, strigând:

-Ea e! Am găsit-o!

-Uite-o! E sub acel copac!

-Luați-o cât mai repede și chemați elicopterul!

-Imediat, domnule!

-A ajuns!

-Foarte bine! Luați-o și duceți-o la sediul cel mare!

Și așa am ajuns eu în fața acelui perete alb… dar totul s-a întâmplat atât de repede… Tot ce știu e că mă aflam tocmai unde nu trebuia să mă aflu…

– De ce sunt toți pereții albi?

– Don’șoară, ești aici ca să răspunzi, nu să pui întrebări!, a spus pe un ton ironic și superior bărbatul la costum așezat la aceeași masă cu mine. Să fi avut vreo 35-40 de ani, dar cine mai poate ști acum vârsta? Citisem recent un raport trimis tuturor agenților, în care se detalia o metodă nouă de re-întinerire a celulelor stem, cu ajutorul căreia agenții puteau da ceasul înapoi cu până la 10 ani. Chiar dacă îl vedeam doar cu colțul ochiului, la bărbatul ăsta totul mirosea a bogăție. De la parfumul classy, la cizmele din piele de puță de papagal (sau ce-o fi fost, că tare arătau selecte).

– Știi că nu o să afli nimic de la mine. Ca să nu pierdem vremea, ai putea să chemi direct gorila care se va ocupa de partea messy, mă îndoiesc că o să riști să îți pătezi pielea de papagal. – am spus, calmă și hotărâtă să îl irit cât de mult pot. Eram bine antrenată pentru genul ăsta de situații, și știam că probabil va trebui să folosesc capsula de cianură din molar – știu, clișeu, dar mă credeți că nu m-au verificat? Nici mie nu mi-a venit să cred că am atâta noroc de a decide eu când se încheie, nu ei. Iar ăsta nu era finalul.

Bogătașul s-a înfuriat. Nu ar fi vrut să îmi dea satisfacția asta, dar îl trădau vena ce pulsa isteric, mica încruntătură reținută, mușchiul încordat în colțul gurii. Deși sunt aproape sigură că nu știa ce e cu papagalul în tot contextul ăsta.

– Poate vreți să vă ajut să deschideți cutia securizată?! Sigur că vreți! Atât că nu vă pot face această favoare. Eu nu am cifrul, sunt doar un transportor.

– Se poate și asta. Dar uită-te la mine: crezi că scapi mai ușor?

Și atunci m-a pălit: nu, nu avea cum să fie mai în vârstă decât arăta. Era, evident, un începător care epatează și vrea să se pună bine cu șefii. În acel moment însă, cei patru pereți albi au dispărut într-o secundă, iar niște siluete se îndreptau deja spre mine. Nu-i vedeam foarte bine, dar am reușit să le ghicesc gadget-urile avansate pe care le aveau cu ei: cuțite-rachetă inteligente, lentile de contact futuriste și multe altele. Siluetele au făcut un culoar în dreptul meu, prin care apărut un bărbat la vreo 50-60 de ani, cu un aer foarte încrezut. Cu multă nesimțire am întrebat:

  • Mă rog, tu cine mai ești?

S-a apropiat, i-am văzut fața și l-am recunoscut. Era Șefu’-Mare. Așa-i ziceam toți, pentru ă identitatea îi era secretă.  Șefu’-Mare s-a apropiat de mine și a început să pălăvrăgească o grămadă despre misiunea mea, despre fizicul meu întreținut timp de o lună numai de Mac și ciocolată… Dar comentariile bune vin tot timpul la sfârșit, prin urmare mi-am antrenat răbdarea până am auzit:

– Sunt foarte mândru de loialitatea și curajul tău. Felicitări!

Eram mândră de reușita mea, până am auzit un beep ciudat. Podeaua pe care stăteam s-a deschis și-am căzut în gol cu tot cu scaun. În câteva milisecunde, scaunul a luat foc, iar eu am aterizat din nou sub copacul unde adormisem în ajun. Știam că trebuia să-mi termin misiunea, dar de data aceasta nu-l mai aveam pe roboțelul ăla enervant cu mine. De fapt, nu mai aveam nimic. Eram doar eu și pădurea asta plină de pericole. Am continuat să merg mai departe până am dat de un râu. Eram însetată și m-am oprit să mă odihnesc. Bradul din apropiere se mișca și scotea sunete ciudate. M-am opropiat și-am observat o urmă de gheare pe trunchiul lui. În spatele meu s-a auzit un foșnet și ripostând, m-am trezit cu un picior în burtă. Șefu’-Mare avea un cuțit în mână. L-am dezarmat și i l-am înfipt direct în inimă. Pe urmă, am fugit înspre casă. Mai aveam vreo 2000 de kilometri, dar ce mai contează asta atunci când tocmai ai comis o crimă?

După doar un kilometru, nu mai aveam energie să continui traseul, așa că m-am predat. Acum stau într-o închisoare guvernamentală și scriu de plictiseală. Mi-am dat seama că Șefu’-Mare voia să mă apere de o veveriță-vampir cu mușcătură letală, care se cocoțase în bradul de lângă râu, dar reflexele mele au fost mai rapide. Acum însă, când nimic nu se mai poate schimba, nu mi-a mai rămas decât foaia și pixul din față, cu ajutorul cărora vă povestesc vouă întâmplările mele banale.