Atelier de creative writing la The Box (9 mai – 13 iunie 2017)

Cel de-al cincilea text rezultat în urma Atelierului de creative writing de la The Box (9 mai – 13 iunie), poate fi citit de astăzi pe blog. Enjoy 🙂

SĂRBĂTOAREA CIREȘILOR ÎN FLOARE

Un text de: Cristina Seleușan, Elena Nicule, Raluca Anton, Dana Marcus

Seara, Akiko se simțea tulburată de prezența gândurilor adunate peste zi. Își căuta caietul albastru, în care stiloul cu peniță de aur îi înșira fără niciun tremur, regret sau frică ideile, sentimentele, sufletul.

Nu putea lăsa o zi fără să scrie. Tatăl ei, Kashigu, fusese un vestit caligraf la curtea nobiliară și își pierduse lumina ochilor, scriind pagini nesfârșite cu cerneală neagră într-un desen care amintea de vechile stampe, acum demult uitate.

Akiko, mică fiind, încerca să îl prindă în jocul ei copilăresc :

-Tată, prinde-mă, găsește-mă!

-Akiko, sunt ocupat, lasă-mă acum!

-Să ieșim afară, să ne bucurăm de sărbătoarea cireșilor în floare!

El continua să scrie, nemaiputând ieși de sub vraja cuvântului, care transforma orașe, oameni, insecte, le putea naște sau le putea nimici. 

Mama lui Akiko, o ființă delicată și sensibilă, se stinsese când a adus-o pe lume. În casa plină de stampe caligrafiate era un tablou cu portretul ei și Akiko încerca să și-o amintească, dar amintirile refuzau să i-o arate, așa că atunci când dorul de ea devenea dureros, lua din nou caietul albastru și construia locuri imaginare, povești, taine, care îi umpleau viața. Călătoriile interioare puteau înlocui lumea reală, Akiko refuzând să accepte că în jurul ei puteau fi oameni, care ar fi acceptat-o cu drag să le fie prietenă.

Vârsta lui Akiko era asemenea cireșilor înfloriți: o adolescentă ce își trăia visele doar prin cuvintele care se înșirau ușor în caietul albastru. Totul pentru ea devenea o poveste. Într-o zi, care părea obișnuită în formula zilelor neschimbate, tatăl ei o chemă și îi spuse :

-Akiko, va trebui să ne despărțim un timp. Școala pe care aș vrea să o urmezi e departe de locul unde te-ai născut. Mi-ar fi greu să te urmez, dar voi fi mereu alături de tine.

-Tată, dar de ce? De ce trebuie să te părăsesc ?

-Akiko, viața nu e doar un vis al cireșilor în floare. Pentru a afla ce e cu adevărat, trebuie să începi s-o cauți. Timpul meu trece, iar timpul tău începe.

Akiko, resemnată, fugi la caietul albastru, căruia începu să îi destăinuie nefericirile și neliniștile ei. Școala aleasă de tatăl ei era o școală catolică din Japonia, recunoscută prin atenția pe care măicuțele o dădeau sufletului și vindecării acestuia. Nu, nu putea pleca. Dar nici nu îl putea dezamăgi pe tatăl ei. Ce păcat că nu era băiat! Ar fi fost mult mai simplu. Ar fi rămas lângă bătrânul ei tată, pentru a-l îngriji și s-ar fi închis pentru totdeauna dorința de a pleca sau de a căuta altceva.

Lângă casa lor, într-o locuință mai modestă, dar mai colorată și mai veselă, trăia Shigu un copil cam de vârsta ei. El rămăsese orfan de tată, fiind crescut de mamă, care uneori îi ajuta și pe ei la curățenia casei. Shigu se ascundea după mama sa, rușinat de prezența sa mică într-o casă mare, dar Akiko îl descoperea și îi aducea prăjiturele de orez, sirop de bambus, încercând să îl facă să vorbească. Nu, lui Shigu nu îi plăceau vorbele și Akiko, chiar la el se gândi înainte de a deschide caietul albastru. Oare avea să o întrebe pe mama lui de ce Akiko lipsea? Îi va duce dorul ?

Dar, într-o zi, mama lui Shigu căzu bolnavă la pat. Din păcate, Shigu nu se descurca să o poată îngriji, iar tatăl lui Akiko nu avea putere suficientă. Din familia lui Shigu nu mai rămăsese nimeni, așa că Akiko s-a văzut nevoită să aibă ea grijă de mama prietenului său. Pentru ea, acesta a fost un prilej de bucurie, pentru că acum avea un motiv să rămână acasă. Aflând vestea, fugi de îndată la caietul albastru și-și exprimă durerea pentru bolnavă, dar în același timp, bucuria că va fi alături de tatăl ei și că va putea lega o prietenie cu Shigu.

Zilele treceau, iar Akiko o îngrijea pe femeie cu cea mai mare atenție. Îi prepara leacuri, îi verifica temperatura și tensiunea și o veghea neîncetat. Însă, de fiecare dată când Akiko pătrundea în casa lor, Shigu se refugia în camera lui și nu dorea să dea ochii cu ea. Într-una din zile, Akiko s-a hotărât să-i vorbească.

Shigu stătea în camera lui și construia jucării din lemn. Fără veste, ușa s-a deschis și el s-a pomenit în față cu Akiko.

            – Akiko! Ce faci aici?,  se bâlbâi Shigu.

            – Aș vrea … Aș vrea să fim prieteni. De atâtea zile stau în casa ta și o îngrijesc pe biata ta mamă, dar noi nu am vorbit deloc. Crezi c-ai putea să-mi dai o șansă?

            Shigu se ridică și părăsi camera fără să spună nimic. Akiko rămăsese mută de uimire. Oare îi era teamă de ea? Oare nu o plăcea? Akiko nu putea înțelege de ce Shigu nu vorbea cu ea.

            – Shigu! strigă ea.

            Niciun răspuns. Înaintă pe culoar.

            – Shigu! Unde ești? Te rog, răspunde-mi!

            Îl căută prin toate odăile. În cele din urmă, îl găsi pitit în colțul unui dormitor.

            – Shigu, de ce fugi de mine? Eu am grijă de mama ta zi de zi, deși am numai treisprezece ani. Nu m-am dus la școală, doar ca s-o pot îngriji pe ea. Mi-am riscat viitorul, iar tu nu-mi arăți niciun fel de respect! Măcar spune-mi ce se întâmplă cu tine!

            Shigu plecă capul în pământ.

            – Mie … rosti Shigu aproape imperceptibil. Mie… îmi lipsește tata … de când a plecat de pe această lume, viața mea este foarte greu de trăit. Tata era un om inteligent. Știa carte. Era blând și calculat. Era sensibil și iubitor. Dar de când ne-a lăsat, mi-e atât de dor de el, încât sunt trist tot timpul. Ce-aș putea să fac? Mi-e atât de frică să mă mai atașez de o persoană, căci o pot pierde din nou!

            După un timp de gândire, Akiko îi răspunse:

-Oh, Shigu! Atât de bine îți înțeleg tristețea! Nici eu nu am cunoscut-o pe mama, deși încerc tare mult să îmi amintesc câte ceva despre ea.

Ajunsă în camera ei, Akiko a deschis caietul albastru și a început să scrie: “De ce nu îi mai avem? De ce au ales să plece? Dacă aș putea, aș merge în Yomi[1] să văd dacă sunt acolo! Să văd ce fac, să îi întreb, pur și simplu, de ce au ales să plece. Oare au ales ei sau așa s-au întâmplat lucrurile? A fost altcineva care le-a dictat soarta? De ce ar vrea cineva, oricine, să ne pedepsească pe amândoi? Această durere pe care eu cu Shigu o trăim atât de intens ne unește, dar ne și desparte. Oh, Hachiman[2]! Trimite-mi un porumbel care să îmi spună ce povară duce pământul! Ce durere urlă în adâncurile lui! De multe ori am, Hachiman, senzaţia că eşti la geamul meu şi vrei să îmi spui ce îmi transmite mama, dar nu te văd, nu te aud sau nu te înţeleg. Şi de atât de multe ori, mă întreb dacă totul este numai în mintea mea. Dacă toate gândurile mele sunt, de fapt, iluzii ale unei vieţi care îşi doreşte să fi fost trăită. Când bucuria florilor de cireş îmi este umbrită de atât de multe gânduri, nu pot decât să plâng, să urlu, să mă rog să treacă odată toate… poate chiar să dispar şi eu în Yomi. Aşa ar fi mai simplu! Uneori îmi fac planuri şi ajung până la a-mi imagina cum mi-ar arăta înmormântarea, cine ar veni şi… pe tata… oh, dragul de el! Cum aş putea să îi fac una ca asta? El, care îmi vrea tot binele şi care s-a chinuit atât de mult cu mine…”.

Akiko plângea cu sughiţuri. Lacrimi sărate au început să îi dizolve din cuvintele scrise cu cearneală în caietul albastru: o lacrimă pe “Yomi”, o lacrimă pe „înmormântare”, o lacrimă pe „tata”.  Îşi şterse lacrimile şi ieși din cameră mai liniștită, după ce-și lăsă gândurile pe hârtie. Alergă către Shigu şi îi spuse:

– Am nevoie de tine!

– Pentru ce?

– Aș dori să mă asiști. Să îi aducem împreună pe părinții noștri la un ceai. Îl voi prepara eu, după toate regulile. Va fi pentru prima dată când fac așa ceva și cu siguranță voi omite ceva. De aceea am nevoie de tine.

– Și de ce aș accepta?, Shigu privea deja în jurul său căutând cu ochii ușa. Tatăl tău este orb și mama bolnavă, deci nici unul nu vor aprecia strădania noastră și nici nu vor remarca dacă ceremonia e corect îndeplinită.

– Shigu, nu te rog să o faci nici pentru mine, nici pentru părinții noștrii. Te rog să o faci pentru viitorul tău. Deși încă nu-ți pot explica, vei vedea că la finalul zilei va fi mai bine pentru amândoi.

Akiko nu dezvălui mai mult din planul său. De fapt, era mai mult o presimțire decât un plan, dar era ceva ce trebuia dus la îndeplinire. Voia să-l înduplece pe tatăl său să îl adopte pe Shigu.

În seara următoare, cei doi copii priveau cu un soi de mirare și respect cele două ceainice și patru cești de ceramică, vechi de trei secole, de un verde pământiu, cu irizații rozulii. Ustensilele de lemn în stil rustic, păreau acum neobișnuit de delicate. În după-masa aceea, detaliile încăperii și ale obiectelor păreau învăluite într-o aură cenușie. Shigu se așeză în centrul camerei, iar Akiko în stânga sa. Tatăl lui Akiko își alesese tatamiul din fața ro-ului întunecat, ce aproape îl ascundea vederii, în timp ce mama lui Shigu se strânsese ghemuită lângă fiul ei.

Mâinile lui Akiko se descurcau singure, neașteptat de bine, amestecând și turnând apa fierbinte, când ușa joasă se deschise și în odaie intrară două ființe, ușor aplecate. Un bărbat costeliv, cu păr alb și des purtând un haori vișiniu și o femeie micuță, delicată, cu părul desfăcut și ochi ce sclipeau în întuneric. Akiko se opri mai mult uimită decât speriată. În mod special, fața musafirei îi părea incredibil de cunoscută, iar ochii ei aveau un aer familiar.

-Akiko, te descurci bine – îi spuse ea.

Akiko își simți corpul inundat de valuri simultane de aburi reci și calzi. Recunoștea vocea și ochii, erau amintirile ei din copilărie, pe care încercase atâția ani să le regăsească. Se uita la mama ei cu o privire fixă și cu respirația tăiată.

Și cine era musafirul cărunt care o însoțea? Atitudinea ei era nepoliticoasă, nu salutase, dar nu putea să-și creadă ochilor.

-Mamă?

 Akiko, plângea fără să se mai uite la focul de sub ceai sau la ceilalți din încăpere.

– Am așteptat acest ceai de mult timp, îi spuse mama. Cred că este destul cât să-l servești și pe tatăl lui Shigu. Așa ar fi politicos.

-Dar cum se face…vocea ei se rupea în timp ce încerca să vorbească.

-Uită-te un pic prin caietul tău albastru.

Akiko dădu să se ridice, dar cu surprindere observă că acesta era acum pe daisu. „Oare cum ajunsese acolo?”, se gândi ea. Se repezi spre el, îl deschise doar pentru a constata că era gol. Mintea i se oprise, la fel ca răsuflarea. Toate gândurile ei, bucuriile și zilele triste, totul era notat acolo. Frustrare, panică și apoi resemnare. Akiko se gândea chiar că a orbit precum tatăl ei. Capul îi atârna neputincios în piept. Pe măsură ce întunericul o îneca, un gând venit de nicăieri o străfulgeră. Tot ce scrisese vreodată acolo, avea legătură cu mama ei. Ființa aceea, sau mai bine zis absența ei, îi marcase fiecare clipă și fiecare trăire. Dacă se afla acum alături de mama ei, însemna că tot ce cândva fusese scris nu-și mai avea rostul. Totul se împlinise. Existența ei era acum completă.

[1] Tărâmul întunecat al morților

[2] Zeul războiului și protectorul Japoniei, inițial fiind o zeitate a agriculturii (simbolul și mesagerul acestuia este porumbelul)