Atelier de creative writing la The Box (foto credit: Ania Ciotlăuș)

Săptămâna aceasta, vă propunem două texte inedite ca lectură de vacanță. Iluminare și Zâna a venit pe lume pentru a o cuceri au fost scrise în cadrul atelierului de creative writing de la The Box, în perioada 9 mai – 13 iunie. Enjoy 🙂

ILUMINARE

            Un text de: Ovidiu Lechințan, Iunia Buricescu, Cristina Seleușan

Stătea la masă, cu bărbia sprijinită în palma stângă, cu o cană de ceai rece în fața lui și se gândea: „cum ar fi viața mea dacă aș atinge iluminarea?” Iluminarea, știți… atingerea stării de absolut în concepția budiștilor… Chiar așa, cum ar fi?…

Să nu te mai doară nimic… Îți poți închipui așa ceva? Sau să te doară pentru o clipă, după care să se instaleze starea de zen, care merge mână-n mână cu iluminarea… Să treci pe lângă toate momentele de durere și tristețe și pe toate să le cuprinzi într-o privire blândă și caldă. Și înțeleaptă, bineînțeles, privirea unui om care se scaldă în fiecare zi în apele nirvanei.

“Daaa… n-are cum”, își zise și se uită la Phuffy, cățelușa lui de-o șchioapă, care pentru a infinita oară făcuse pișu fix lângă șervețelul absorbant și acum aștepta bucuroasă recompensa. Se ridică de la masă, doar în chiloți, și cu pași leneși se duse în baie după mop. Șterse mizeria făcută de Phuffy, îi dădu acesteia bucățica de carne uscată drept recompensă și o certă spunându-i că data viitoare să încerce măcar să se apropie de covorașul absorbant. Ca de obicei, ea se uita la el cu niște ochi blânzi și mirați, dând din coadă veselă. Nu înțelegea nimic din ce îi spunea Walt. Pentru ea era suficient să fie băgată în seamă de el și era toată nirvana la care aspira.

Walt nu avea pe nimeni în afară de Phuffy. La cei 47 de ani pe care îi împlinise acum vreo două luni, nu fusese niciodată căsătorit, ba chiar nu avusese nicio relație mai lungă de juma’ de an. Mama lui îl abandonase la un orfelinat la câteva luni după ce-l născuse și nu știa nimic de ea. Ce-i drept, nici nu încercase vreodată să afle ceva. De ce ar fi făcut-o? După ce împlinise vârsta de 18 ani, la ieșirea din orfelinat, își găsise de lucru la un depozit de tutun din localitate. Cu banii câștigați plătea o chirie mică într-o uscătorie transformată în cameră de locuit, lua de mâncare pentru Phuffy și pentru el, iar de puținii banii rămași cumpăra lunar jucării și dulciuri pentru copiii de la orfelinatul în care crescuse și el. Nu plecase cu adevărat niciodată de acolo și, deși locuia în uscătoria transformată pentru el și Phuffy în locuință, acolo simțea că e singurul loc căruia îi poate spune acasă. Și singurul unde poate aduce zâmbetul pe buzele cuiva.

Viața lui fusese întotdeauna simplă. Optsprezece ani la orfelinat, unde săptămâni întregi treceau fără ca evenimente ieșite din comun să se petreacă, iar după plecarea de acolo, trecuseră aproape treizeci de ani, timp în care stivuise baxuri de tutun în depozitul unde era angajat. Nici aici nu fuseseră evenimente ieșite din comun, în afara câtorva scandaluri cauzate de câţiva dintre colegii  lui mai tineri.

Veniţi din familii sărace şi fără posibilitatea unui viitor prosper, băieţii s-au angajat la depozit. Walt fusese prezent când şeful lui, Mic, le-a pus câteva întrebări şi le-a verificat actele pentru a se asigura că au vârsta legală pentru a lucra acolo. Uitându-te la fețele lor, nu ai fi spus că băieţii se apropie de douăzeci de ani. Abia dacă puful de pe obraji le-a fost înlocuit de barba aspră. Walt a ridicat atunci din umeri nepăsător şi şi-a văzut de treabă. Puştii (toţi colegii au ajuns să le spună aşa într-un final) au rămas în depozit. Walt nu se mira. Erau harnici, dornici să ajute, dar spre deosebire de el, aveau capul în nori.

Walt luă cana de ceai şi o turnă în chiuvetă. Abia atunci observase că plicul rămăsese lipit de fundul ceramic. Îl prinse cu două degete şi îl aruncă în coşul de gunoi de sub ţevi. Spălă cana, o puse pe prosopul pentru vase curate şi îşi scărpină burta, uitându-se afară pe geam.

Cu mulți ani în urmă, ajunsese la concluzia că nu-i plăceau zilele de duminică. Nu era atât de religios, încât să frecventeze întâlnirile la biserică. Nici nu ar fi avut ce să caute acolo. În general, nu-i plăceau nici oamenii cu acest obicei.

Walt se uită la radioul său agăţat deasupra aragazului şi se întinse să răsucesacă butoanele căutând vreun program, niciodată același. Data trecută a ascultat operă, în timp ce gătea. Nu i-a plăcut. Când a încercat să schimbe frecvenţa, nu a mai găsit nimic. Acum ceva piesă country răsună prin difuzoarele micuţe ale aparatului, neclar şi cu linia melodică ciupită pe alocuri. De multe ori s-a gândit să-şi cumpere un radio nou. Nu merita efortul. Nu i-ar fi adus aceeaşi satisfacţie ca şi zâmbetele copiilor de la orfelinat.

Cu radioul pornit, Walt se aşeză pe canapea şi închise ochii. Phuffy veni cu coada în aer şi se aşeză fix lângă mâna lui. Îi mirosi degetele, le linse. Walt se jucă cu urechile ei până când căţeluşa începu să pufăie a somn. ­­­­

Nu avea resentimente față de familia care îl abandonase. Într-un fel, și-ar fi dorit să-i cunoască. Ar fi vrut să aibă și el un album de fotografii în care să-și revadă trecutul, cu poze în care să-i apară bunicii, prietenii familiei, părinții. Așa, trebuia să se mulțumească cu poza de grup pe care o primise la plecarea din ofelinat în care Madame îi așezase în ordine crescătoare. Oare ce-or mai fi făcând colegii lui de atunci? Știa câte ceva despre unii, alții se pierduseră în diverse locuri ca și cum ar fi vrut să-și piardă identitatea.

Ah, încă nu-și făcuse dușul și nu se bărbierise și Miss M. trebuia să sosească. Cu Miss. M. se împrietenise la depozit, unde ea îi era un soi de șefă, după Mic. Dar nu, Miss M. nu făcea pe șefa cu el, ci era, mai degrabă, un suflet capabil să-l asculte și să nu-l întrerupă când îi povestea câte ceva. Când află de trecutul lui Walt, ea își făcuse un țel în a-i găsi familia, doar pentru a-l vedea pe el fericit. Nu iluminat, cum îi plăcea lui Walt să-și proiecteze dorința lui de a fi deasupra lucrurilor printr-o detașasare completă, ci mai degrabă liniștit, împăcat cu trecutul lui.

– Unde ești?

– Ajung în zece minute, am vești pentru tine.

– Poți să îmi iei un pachet de țigări? 

– Dar te-ai lăsat săptămâna trecută!

– Te rog, spuse el și din ton Miss M. înțelese că ceva se întâmplase.

Ceva regretabil sau, din nou visul lui în care toți fug de el, ca și când s-ar fi transformat peste noapte în ceva arătare ciudată. Îl iubea din tot sufletul, dar câteodată era sătulă de melancolia lui, în care nu se putea regăsi pe sine sau bucuria de a trăi. Când l-a cunoscut, era pierdut printre lăzile depozitului și avea o privire hărțuită de animal speriat, greu de îmblânzit. Apoi, la pauza de cafea, au început să povestească și ea s-a îndrăgostit treptat de dorința lui de a fi descoperit. De a fi ascultat. Fericirea lui era o parte din dorința ei de a face binele, de care avea nevoie celălalt, de a-l completa și de a-i reda bucuria de a trăi.

Wow, ce veste avea să-i dea. Prin multe relații și greutăți, Miss M. descoperise locul unde stătea tatăl biologic. Dar acum, avea să-l ia de mână, să-l ducă încet și să-i pună față-n-față. Abia aștepta momentul. Bătăile inimii i se auzeau în urechi și emoția revederii o copleșea. Walt, în sfârșit! În sfârșit vei descoperi de ce nu te-au vrut. Își aminti vocea din telefon, o voce gravă, cu inflexiuni moi, semănând cu a lui Walt. Sună la interfon. Walt, îmbracă-te, mergem undeva! Aproape îl trase cu forța spre mașina ei verde, broscuța, cum îi ziceau, și băgă cheia în contact înainte ca el să apuce să riposteze, să nu-și mai dorească să plece din nou undeva, să vrea din nou acasă, sătul de lume. Broscuța Oaky demară și într-o jumătate de oră ajunseră într-un cartier periferic. La o casă din cărămidă roșie, cu un caprifoi înflorit în curte, lumina era aprinsă. Walt se lăsă dus de mână, ca un copil într-un trecut îndepărtat. Ușa se deschise și un bătrân impunător ieși:

-Tată ?

ZÂNA A VENIT PE LUME PENTRU A O CUCERI

Un text de: Adela Sălăgean, Ramona Lula și Raluca Anton

Zâna a venit pe lume pentru a o cuceri. A călcat cu încredere pe cadavrul fratelui omorât în burtă pentru a-i salva ei coconul, fără ezitări și fără regrete.

Zâna călărește. Când urcă pe calul de lemn cu ochi bulbucați, li se taie tuturor răsuflarea. Ar putea să pice în orice moment, gonind fără urmă de frică sau ezitare. Se ridică în picioare în timp ce bălăngăne lemnul de sub ea cu frenezie. Dar nu, nu pică zâna. Niciodată nu pică, oricât de tare gonește. Pentru că ea nu știe că poate pica, eu îi reduc pe toți la tăcere, atunci când ea gonește. Oricât de mici li s-ar face inimile, cei din jur trebuie să aibă încredere în ea. Zâna nu știe că poate pica, și atunci nu pică.

E o zână puternică. Nu e diafană, părul nu îi flutură lung pe spate, ca în pozele din cărți. Dar atunci când o cunoști, și implicit o iubești, te minunezi de ușurința dragostei care circulă de la ea la tine, de la tine la ea. Dragostea aceea ESTE diafană, ca un voal de aburi parfumați. Și cu voalul ăsta, zâna mea cucerește lumea.

Într-o zi, am mers cu ea la piața de vechituri. Ne place tuturor acolo, suntem cu toții copii printre grămezile de lucruri în care nu știi niciodată ce vei mai descoperi, ce obiect se va lipi de sufletul tău. Dar ne socotim atent ce cumpărăm, pentru a nu deveni sclavii obiectelor.

Pe o pătură plină de jucării, a găsit un iepuraș roz. Zâna a luat iepurașul și l-a îmbrățișat, învăluindu-se împreună cu el în voal diafan. Fascinat de această scenă, un domn a venit și i-a plătit vânzătorului banii ceruți pe jucărie. Și asta pentru că nu a putut rezista farmecului zânei. A purtat în brațe iepurașul printre tarabele de vechituri, s-a minunat de toate ce le vedea și descoperea.

Eu i-am găsit un coș mare, perfect pentru a-i găzdui plușurile ce se adună, multe, înghesuindu-i spațiul. Am luat coșul la preț redus, o fi fost târziu și doamna poate ar fi vrut să nu îl mai ducă acasă. Mergând împreună, mândre fiecare de achiziția ei, am auzit că ne strigă cineva din spate. Femeia care ne vânduse coșul alerga după noi, cu o veveriță de pluș într-o mână și cu o pereche mititică de ochelari cu lentile albăstrii în cealaltă.

– Îți place veverița? Uite, vreau să ți-o dau ție, că îmi place de tine. Vrei și ochelarii ăștia? Sunt pentru tine! Ia-i!

Zâna a venit pentru a avea lumea la picioare. Cu pupici moi și calzi, cu îmbrățișări lascive, zâmbete pure, sau pur și simplu cu prezența ei fascinantă, a mea zână are deja lumea la picioare.

E cea mai ușoară dragoste pe care am cunoscut-o vreodată, ca un suflet-pereche, pe care așteptai demult să îl găsești, iar atunci când l-ai întâlnit, îți vine să te întrebi dacă e real și nu doar o iluzie. Chiar va veni o vreme când zâna mea va simți nevoia să devină independentă, să își ia zborul și să se desprindă de universul nostru? Iar eu… voi mai fi eu după ce i-am dăruit ei fiecare clipă, uitând complet de mine? Eu, care am învățat în primele decenii de viață că orice legătură e un vis frumos, dar până la urmă, ne putem bizui cu adevărat doar pe relația cu noi înșine… cum voi suporta eu ideea că nu mai are nevoie de mine?

– Mami, ține tu veverița, miroase urât! silabisește ea în limbajul pe care doar eu îl înteleg pe deplin.

Într-adevăr, veverița miroase a mucegai și a naftalină. O pun în coș și ne îndreptăm spre tramvai. În stație, doamna care vinde flori îi întinde un buchet de lăcrămioare.

– Cum te cheamă, fetiță frumoasă?

Zâna ezită, ca de obicei, de parcă i s-ar fi cerut să-și dezvăluie cele mai adânci secrete, iar în cele din urmă decretează cu ingenuitate, ca și când chiar ăsta i-ar fi fost numele din certificatul de naștere:

– Ana. Florile sunt pentru mine?

Îi traduc bătrânei întrebarea, iar ea își retrage discret buchețelul:

– Doar dacă îmi spui pe cine iubești mai mult, pe mami sau pe tati?

Zânei îi piere zâmbetul și rămâne cu privirea pironită pe clopoțeii mici și albi. Doamna își înghite întrebarea și îi întinde florile.

Tramvaiul oprește în stație. Urcăm și ne facem drum printre zâmbete până la bancheta pe care ne-o oferă un licean. Toate privirile sunt ațintite asupra fetiței desprinse dintr-un basm, cu bucle blonde, rochiță albă, un iepuraș roz de pluș într-o mână și un buchet de lăcrămioare în cealaltă.

Oare faptul că are toată lumea la picioare o va face arogantă? Va crede că i se cuvine totul? Va putea ea să înțeleagă că uneori nu primim totul, că uneori nu primim nici măcar ceea ce merităm? Zâna e acum o sumedenie de universuri posibile. E zâna arogantă, dar și cea recunoscătoare pentru darurile primite, e cea independentă, dar și cea înțeleaptă și iubitoare, cea care așteaptă totul de la cei din jur, dar și cea care se acceptă complet pe sine și pe ceilalți, iar eu simt că nu am niciun control asupra posibilităților care se vor materializa.

Oricum aș întoarce-o, singura mea opțiune este să îi ofer toată dragostea de care sunt capabilă și să admir culorile fluturelui care va ieși din crisalidă. Nu voi purta nici vina, dar nici meritul pentru ceea ce va fi ea, iar acest gând … uneori îmi dă fiori.

Oricât de mult îmi tot repet că eu nu am adus-o pe lume pentru mine, ci pentru ea însăşi, gândul acesta îmi trece ca un fior pe şirea spinării. Ba nu! Ca un cuţit care îmi înţeapă încet şi lent corpul în dreptul inimii. O simt atât de mult „a mea”şi simt că e atât de mult „din mine, încât îmi vine greu să accept că eu, tocmai eu, o dau lumii pe care ea o va alege pentru ea. Îmi răsună încet, dar constant în minte versurile lui Kahlil Gibran:

„Copiii voştri nu sunt ai voştri.

Sunt fii şi fiice ale Vieţii care tânjeşte chiar după ea însăşi.

Ei vin prin voi, dar nu din voi, şi chiar de sunt cu voi, ei nu vă aparţin.

Le puteţi dărui dragostea voastră, dar nu şi gândul vostru.

Căci ei au propriul lor gând.

Le puteţi găzdui trupurile, dar nu şi sufletele,

Căci sufletele lor sunt găzduite în casa zilei care va să vie, pe care voi nici chiar în vis nu o puteţi cunoaşte…”

Şi ştiu că Zâna va alege bine pentru ea. În final, toate zânele ajung acolo unde îşi doresc, chiar dacă uneori le este greu. Ştiu sigur asta şi îmi doresc să văd ce va alege zâna mea. Acum a ales să nu îi placă ceva: veveriţa urât mirositoare. Mi-aş dori să reuşească mereu să spună „nu”când ceva nu îi place. Să aibă gândul clar pe care să îl urmeze în viaţă şi care să o poarte să cucerească lumi imaginate doar de mine.

–        Zână?

–        Da mama! îmi răspunde gingaş în timp ce manevrează iepuraşul roz.

–        Te iubesc! Îi spun asta fără să mă aştept ca ea să răspundă pentru că ştiu că singura dragoste necondiţionată ar trebui să fie cea a părinţilor către copiii lor şi nu e nevoie să fie şi invers. Desigur, mi-aş dori să îmi răspundă scurt „şi eu!, aşa că mă uit lung la ea aşteptând. Se întoarce, mă priveşte cu nişte ochi mari şi îmi zâmbeşte continuând apoi să manevreze, la fel de gingaş, iepuraşul roz. Îmi e de-ajuns! Acei ochi mari, care mă caută mereu îmi sunt suficienţi pentru a-mi încărca resursele pentru zile negre. Mi-aş dori să cred că ce voi face pentru ea îi va fi de ajuns să se iubească pe ea însăşi la fel de mult cum o iubesc şi eu.

Am păstrat plimbarea în piaţa de vechituri ca pe un ritual. Am făcut asta atât de des (cât am putut de-a lungul anilor), mereu împreună. Iepuraşul roz, o tricicletă, o bicicletă verde, un pick-up şi nişte discuri, tacâmuri din argint, un inel cu ametist, o pălărie din paie, o geantă din piele întoarsă, un ceas de perete, un gramofon, zâmbete, poveşti, amintiri. Au trecut anii şi aş putea să spun că raportul de forţe s-a schimbat: acum eu sunt cea mai scundă. Timpul nu m-a lăsat aşa cum eram acum ceva ani şi simt că am…scăzut. Iar Zâna mea e acum a ei şi a vieţii ei. A vieţii pe care eu nu mi-o puteam imagina atunci când gonea fără urmă de frică şi ezitare în timp ce călărea un lemn nărăvaş. Au trecut anii şi am văzut-o treptat cum paşii printre tarabele de vechituri sunt tot mai apăsaţi, cum vorba este tot mai clară şi concisă, cum ştie fără frică să ceară ce îşi doreşte şi cum zâmbeşte gingaş atunci când se uită la mine cu ochii mari.

–        Mama?

–        Da Zână!

–        Te iubesc!