Creative writing (sursa imaginii: www.google.com)

Ultimele (dar nu și cele din urmă!) două texte rezultate în urma atelierului de creative writing de la The Box, pot fi lecturate de astăzi pe blogul nostru! Enjoy 🙂

ZEN

Un text de: Dana Marcus, Corina Lazăr, Cristina Seleușan, Iunia Buricescu

1, 2, 3, 4… mai trebuia să reziste încă puțin. Mâinile îi tremurau, iar mușchii coapselor îi amorțiseră, tendoanele îi trimiteau o durere ascuțită până în tâmple și simțea cum tot sângele îi năvălește în cap. Strângea din dinți și încerca să se încurajeze singură. În secret, fără să-și recunoască sieși, tocmai aceste momente o atrăgeau, o făceau să revină iar și iar ca să-și testeze limitele. A tras adânc aer pe nas, “hai odată, hai odată, hai mai repede”. Vorbea cu el în gând, dar la cât de încordată se simțea, ar fi putut în orice moment să piardă controlul și să își strige gândurile cu voce tare. Picuri de transpirație i se prelingeau cu o încetineală sadică dinspre ureche spre vârful nasului. Era, se gândea ea, irascibilitatea ei, energia negativă adunată de-a lungul săptămânii sub formă lichidă care ieșea din ea, în sfârșit.

Cinci secunde mai târziu, mâinile lui o cuprinseră de șolduri, balansând-o ușor dintr-o parte în alta. Un sunet surd, o pocnitură și vertebrele ei o anunțau că erau din nou în armonie cu nervii și mușchii spatelui. Simți instantaneu cum tot corpul îi devine mai ușor. Trase aer adânc în piept și se bucură de oxigenul care îi pătrunse în plămâni. Era acel moment când simțea că există.

 O strângere adâncă ce imprima în carnea ei urmele degetelor lui întărite și brusc, foșnetul slab al pantalonilor de in alb indică faptul că dr. Ming trecuse deja la o altă elevă. Mirosul vag de lemn dulce se îndepărta și el. Ioana oftă satisfăcută și se lăsă în poziția lotusului. Urmau cele zece minute de meditație de la finalul orei. Erau acele câteva minute, pe care le aștepta o săptămână întreagă. Venea de trei ani, în fiecare vineri după-masă, nu lipsise niciodată și, la cum mergeau lucrurile, nici nu avea de gând. Îi placea sala albă și luminoasă, cu parchet de bambus pus în cuburi mici de mărimea unor zaruri; adulmeca de fiecare dată atmosfera ce combina parfumul bețigașelor de ylang-ylang cu un vag iz de var proaspăt. Îi placeau oamenii pe care i-a cunoscut aici, dar mai ales sentimentul de relaxare și de împăcare de sine ce o însoțea după fiecare ședință.

Dr. Ming, profesorul, chiar era asiaticul veritabil pe care îl vezi în filmele de arte marțiale. Nu foarte înalt, dar cu un corp bine proporționat, cu părul negru tuns scurt și cu față rotundă á la Jackie Chan, avea undeva pe la cincizeci de ani, sau cel puțin așa estima Ioana. În  fiecare oră le apărea elevilor săi cu același zâmbet calm și aceeași privire intensă ce lăsa senzația că știe vreun secret despre fiecare în parte. Nu le vorbea mult, dar orele sale de yoga erau cu siguranță diferite de tot ce se preda altundeva în oraș.

Cu mușchii și mintea relaxate, Ioana își căuta locul pe salteaua mov, dură, special cumpărată pentru a putea ieși cu ea și în natură. Se mai instală comod în poziția lotusului, pregătită să închidă ochii pentru meditație. Pe jos însă, ceva umed o făcu să se uite mai bine unde se așeză. Sub ea, trei picuri mari de sânge demonstrau că salteaua era într-adevăr impermeabilă, pentru că le simți și izul dulce și rânced ca al unui animal prospăt sacrificat, dar și căldura ușoară ce venea parcă dinspre saltea, chiar dacă erau doar cîteva picături. Avu o ușoară senzație de ceva cunoscut și își aminti ca printr-un flash de Horea sau de Cătălina, de când îi vizitase cu mult timp în urmă și cum își dorea ca acele momente să nu fi existat niciodată. Și acum o cuprindea o ușoară jenă știind că erau primele luni în care corpul ei refuza să o asculte, și lăsa urme ușoare pe canapelele sau păturile pe care stătea așezată, pentru că erau vârstele fragede ale primelor menstruații. Avu neplăcuta senzație că i se întâmplă asta din nou și se trezi din visare cu întrebarea încă vie în minte: ce e cu picurii aceștia? De unde sunt, ai cui sunt?

Începu să se uite bine în jurul ei. Căută să își asculte corpul, să detecteze vreo senzație de înțepătură sau ceva care să o deranjeze, dar nu simți nimic. Se uită suspicioasă înspre dr. Ming. Acesta își continua imperturbabil turul prin perimetrul camerei, trecând zâmbitor, ca printr-o arenă maiestuoasă, pe la toți participanții în parte. Fiecare era, la rândul lui, împăcat și fericit cu situația în care se afla, iar scurtul rendez-vous al dr. Ming cu fiecare în parte părea să le adauge un bonus de zâmbete pe chip, ca într-un fel de beatitudine mai mult sau mai puțin forțată. Tot acest decor începu să o enerveze pe Ioana și se gândi că e prima dată când i se părea că lumea e total nesinceră și că simulează o împăcare cu o situație care, pe ea, acum cel puțin, o punea în foarte mare încurcătură. Simți cum furia surdă se acumulează tot mai mult în ea, mai ales că petele de sânge îi păreau tot mai întinse, iar neputința ei nebăgată în seamă de nimeni. Încercă atunci să se ridice în picioare, știind ce efect va produce acest gest simplu în rândul participanților care așteptau, ca la un ritual bine știut, pauza de meditație.

Dar atunci se auzi un țipăt surd, înăbușit al unuia dintre participanți. Îi văzu chipul speriat și nu înțelegea ce se petrece.

 Adelin își pusese mâinile la gură a mirare deși nu spunea încă nimic, iar restul se opriră din exerciții. Vlad țipă scurt si dr. Ming se întoarse alarmat spre el. Își luxase glezna la o Shavasana, salutul Soarelui și țipătul era consecința durerii pe care i-o provocase greutatea corpului. Bine că toți ceilalți își indreptaseră privirea în cealaltă direcție, așa putea să mascheze starea ei de rău. Pentru Ioana, orele de yoga erau așteptate cu nerăbdare și ar fi fost îngrozitor dacă sănătatea nu i-ar mai fi permis să vină aici. În acel moment auzea salutul dr. Ming  –  Namaste și toți îi răspundeau cu acel Mulțumesc pentru starea de spirit, pentru oră, pentru tot.

Starea ei fizică nu era grozavă, dar reușise să se relaxeze și să se detașeze de ce era în jur. Acum Mihai nu era încă acasă, era doar mama-soacră, o văduvă de treabă, care stătea la ei câteodată. Nu o deranja, dar uneori avea impresia că nu mai are de gând să plece, iar întrebările ei repetitive o oboseau: unde a fost, cu cine s-a întâlnit.

Intră în casă. Așa cum bănuia, se gătiseră vreo 150 de șnițele, cu toate că erau doar ei trei. Încercă să facă abstracție de tot și salută frumos, chiar dacă se simți acoperită de sunetul televizorului care urla în spaniolă. ,,Ar trebui să fac puțină respirație conștientă”, se gândi ea, ,,poate reușesc să mă detașez”.

Mihai nu sosise încă. Lucra până târziu la un proiect de facultate, unde mai mulți șoareci așteptau un transplant de ficat pentru a observa capacitatea de regenare a țesutului hepatic. Oh, Mihai, enervant de absent, cu proiectele lui de cercetare academică. O auzi pe soacră-sa târșâindu-și picioarele și simți un val de căldură invadându-i corpul, apoi picioarele i se înmuiară și aproape că se împiedică de colţul covorului.

-Ti-am zis eu că vinul ăla pe care îl bei în fiecare seară o să ţi se urce la cap.

Ioana se întoarse spre femeia în vârstă, încercând să ignore starea de ameţeală ce o cuprinsese.

-Ce aţi spus?

Femeia se opri în pragul sufrageriei şi o privi prin ochelarii cu lentilă groasă. Ioana nici acum nu înţelegea cum un bărbat subţire și înalt ca Mihai a ieşit din femeia asta masivă. Nu ştia cum arată tatăl lui. Rareori se aducea vorba despre el şi Ioana nu era suficient de interesată să întrebe.

-Nimic, răspunse femeia după ce o privi lung, preţ de câteva secunde. Ai auzenii?

Ioana zâmbi placid şi îşi îndreptă spatele. Ignorând întrebarea, se îndreptă spre studio, zona ei de confort. Închise ușa în urma ei și-și aruncă lucrurile pe podea. În aer plutea miros de cărți vechi, vanilie și ulei ars. În momentul ăla, simți o senzație de greață.

Dezlipindu-se de uşă, se grăbi să deschidă ferestrele şi să lase aerul de toamnă înăntru. Telefonul îi sună în geantă şi ea tresări lovindu-se cu cotul de pervaz. Mâinile îi tremurau şi abia după două încercări reuşi să deschidă fermoarul. Telefonul suna în continuare pe fundul genţii. Ioana îl prinse cu două degete. Era Mihai.

-Alo?

În momentul acela, ochii îi căzură pe una din batistele pline de sânge din geantă.

-Vin azi mai devreme, îi auzi vocea aspră de la capătul celălalt al firului.

Ioana, cu ochii încă fixaţi pe batistă, nu zise nimic. Mihai, aparent obişnuit cu tăcerea ei din ultima vreme, continuă:

-Am să iau pui fript de la Kaufland. E în drum.

– A făcut mama-soacră şniţele.

Mihai pufni în râs.

-Ea e singura care poate mânca şniţele în fiecare zi.

Ioana chicoti şi ea şi incidentul cu petele de sânge îi zbură din minte pentru moment.

 -Ia sos de usturoi.

-Altceva?

-Si cartofi prăjiţi.

-Bun. Atu-

-Si o sticlă de Cola. Merci. Te iubesc, spuse grăbită înainte ca Mihai să întrerupă apelul.

El îi întoarse vorbele. De mult timp nu l-a mai auzit spunându-i „te iubesc”.

-A început să vorbească singură din momentul în care s-a închis în camera ei.

Mihai, împingându-şi ochelarii pe nas cu degetul mic, se uită în direcţia studioului. Cravata îi era prea strânsă în jurul gâtului şi încă avea halatul alb pe umeri. Nici nu intrase bine în cameră că mama lui apăruse în spatele său ca o umbră.

-Ioana? Vorbeşte singură?

-Da. A zis cuiva să cumpere ceva suc.

-Ai ascultat la uşă?

-Păi… da. Nu s-a simţit bine şi s-a închis acolo.

Ioana ieși din cameră  și se opri în prag. Înregistră cu umor (şi un pic de teroare), felul în care expresia feţei ei se schimbă: uimire, şoc, groază, confuzie.

-Unde-i puiul?,  întreabă ea, fără să păşească înainte.

-Ce pui?

-Ai zis că o să iei pui de la Kaufland.

– Abia ce am intrat în casă.

-Dar m-ai sunat…

-Nu te-am sunat azi.

-Am vorbit acum…

-Te rog, verifică-ţi telefonul. Sunt mult prea obosit pentru glume.

Telefonul ei nu afisă niciun apel recent.

-Aţi gătit cumva azi şniţele?, întrebă ea pe un ton slab.

Femeia o privi cu ochi mijiţi şi răspunse:

-Nu. Voiai să fac?

Realitatea ei se spulberă ca o sticlă fragilă, deja fisurată.

O NOAPTE LA CAPITOLINA

Un text de: Adina Tritean, Ovidiu Lechințan, Diana Botezan, Adela Sălăgean

L-am cunoscut azi.

Şofer de taxi, trecut puţin de vârsta mijlocie, grizonat, cu un uşor început de chelie. E proaspăt barbierit. În oglinda retrovizoare îi pot observa ochii. Parcă tot mai rar vezi astfel de ochi. Şi nu mă refer aici la culoare. Mă refer la ce transmit ei, la cum se-arată. Sunt ochi sinceri, ochi ce parcă au găsit reţeta pentru fericire.

E un domn atent. Vede-n oglindă că mi-e rece şi-nchide geamul. Schimbă frecvenţa la radio, să fie ceva pe gustul domniei sale, dar şi pe gustul meu… şi-apare ZÂMBETUL! Domnul meu începe… şi cântă! Fredonează uşor, apoi uşor mai tare… CHRIS REA – Road to Hell… Simpatic foc! Parcă se imaginează pe scenă. Eu sigur asta fac! Şi cât mă bucur că am prins loc în faţă! Ochii îi râd. Îi râde şi faţa. Loveşte volanul cu mişcări uşoare, pe ritmul muzicii şi cântă: „Ohh no. This is the road/ said this is the road/ This is the road/ To hell.” Râd atunci în sinea mea: „Oh nu! Nu vă-ngrijoraţi. E doar drumul spre casa mea!” În „sală” se-aude un rând de aplauze imaginare. Eu şi oamenii din lumea noastră suntem în picioare şi-aplaudăm cu ardoare!

Nu durează mult până îşi trage puţin sufletul, şi-apoi Claudia Pavel îl provoacă la un “Don’t miss missing you”. Acelaşi entuziasm şi plăcere la domnul meu! Îşi întrerupe recitalul să afle numărul exact, şi-i spun rapid: ‚16!’ Să nu-ntrerup! Pardon! Şi continuă.

Pe cât de mare era entuziasmul la început, domnul meu se-ntrerupe iar. Pesemne Chris Rea a ridicat prea sus ştafeta, aşa că o lasă pe Claudia să cânte singură, în surdină. În timpul ăsta, noi doi vorbim de drumuri… şi de ce nu le repară nimeni… Galant, mă linişteşte că n-o să am nevoie de sanie la iarnă, că vin „ei” după noi! Şi se amuză: „La iarnă-i mai bine! Că se mai astupă!”. Şi-mi face aşa o poftă de un zâmbet!

Ajungem.

– Sunteţi până dimineaţă?

– Nu, mai stau cam oră și mă retrag. Nu-mi place noaptea, oamenii nu sunt vorbăreți.

Cobor din mașină, după ce mă asigur că i-am lăsat un bacșiș generos. Urc la etajul 3 și intru fără să aprind lumina în apartamentul cu 3 camere, unde locuiesc de când am divorțat. Lumina care pătrunde din stradă e suficientă pentru a-mi turna un pahar de vin și a mă întinde pe canapea.

„Nu-mi place noaptea, oamenii nu sunt vorbăreți”, așa mi-a spus taximetristul înainte să cobor. Așa e, nu sunt foarte vorbăreți… Puținii mei prieteni se miră întotdeauna, „Adina, cum de poți lucra doar în ture de noapte? Nu te plictisești? Păi la 30 ani câți ai tu, ai putea face ceva mult mai interesant, doar ai terminat științe economice”. „Nu, nu mă plictisesc”, le spun întotdeauna și zâmbesc pentru a închide subiectul. Pentru ei, să lucrezi ca îngrijitoare într-un azil de bătrâni, majoritatea aflați la vârste foarte înaintate, cu nevoi din ce în ce mai puține, e nivelul maxim de plictiseală pe care l-ai putea atinge în viața profesională. Ba mai mult, să faci asta doar în ture de noapte. Și nu cred că aș putea să-i contrazic. De asta, de fiecare dată când ne vedem, eu sunt singura persoană care nu povestește despre serviciul ei și întâmplările de-acolo. Până la urmă, cine vrea să audă povești legate de oameni aflați pe moarte, când ieși în oraș după o zi petrecută la birou?

Da, cred și eu că ar fi plictisitor și lipsit de orice perspective un asemenea loc de muncă. Dar eu nu asta lucrez. Toți prietenii mei, puțini la număr, știu asta pentru că asta am preferat să creadă. Nu am știut niciodată cum să le spun că sunt o prostituată de lux. Sau damă de companie, cum mai sunt alintate fetele care fac și ele activitatea din care și eu, de patru ani deja, îmi câștig banii. Nu mi-am găsit momentul, cuvintele, nu știu. Pur și simplu, nu le-am spus. După divorț, toată lumea ar fi crezut că am luat-o razna. Că sufăr prea mult, că am cine-știe-ce căderi nervoase, care mă împing să fac lucruri nelalocul lor. Dar adevărul e că eu nu am suferit deloc. M-am despărțit de Bogdan, fără multe vorbe și fără să ne certăm. A doua zi după ce îmi petrecusem noaptea în compania lui Aydin, fără să facem sex, i-am mărturisit lucrul acesta lui Bogdan și ne-am dat seama amândoi că relația luase sfârșit atunci și acolo. Dacă stau să mă gândesc, fericirea noastră a durat doar câteva luni din cei trei ani în care am fost un cuplu. Nu am avut momente urâte, dar nici nu ne-am simțit suflete-pereche. Așa că, poate noaptea aceea și mărturisirea mea de după, nu fusese decât punctul și nu semnul de exclamare al despărțirii noastre. Fără lacrimi, fără certuri pe ce aveam de împărțit, nimic melodramatic. Eu am plecat cu cărțile din bibliotecă, el a rămas cu mașina, restul am vândut pe olx și am împărțit banii. Cu ei și cu ce mai aveam puși deoparte din salariile mele, am hotărât să îmi deschid o editură. Astfel, aș putea publica ce vreau eu. Aș putea deveni o scriitoare de succes și așa poate aș renunța la activitatea de damă de companie. Da, e profitabil, dar uneori mi-e frică pentru că nu știi peste ce nebuni dai. Dacă o să ajung într-o știre de ora 5? „Dramă! Șoc! Groază! O tânără care oferea servicii sexuale a fost înjunghiată de 17 ori de un client gelos și abandonată într-un șanț la periferia orașului”. 

Am câștigat destui bani din asta, dar cred că este cazul să mă opresc. Ce, eu nu aș putea scrie un Fifty Shades of Grey românesc? Am strâns destule povești și experiențe de viață bune pentru alinat casnice obosite și bărbați frustrați. Recunosc, am citit și eu Sandra Brown și Nora Roberts când eram tânără. Visam la o poveste de dragoste ca-n filme, în care apare El, mă salvează și o să trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Doar că mi-a luat ceva timp să înțeleg că așa ceva nu se întâmplă în realitate, că bărbați perfecți nu există și nu te salvează nimeni. Poate de-asta nu a mers nici căsnicia cu Bogdan. Am avut așteptări nerealiste. M-am așteptat ca odată căsătorită să fiu fericită și să mi se rezolve toate problemele.

Adevărul e că am făcut nunta mai mult de gura părinților. „Vai, la vârsta asta ar trebui să fii deja la casa ta.” „Cum să stați așa fără să vă căsătoriți? E păcat. Ce-o să zică lumea?”. „Când mă întâlnesc cu lelea Floarea la biserică și mă întreabă de tine, ce să-i răspund? Mai mare rușinea!”.

După cum se vede, a fost un eșec total. Dar cel puțin m-am învățat minte și de acum încolo o să fac ce consider eu că e mai bine pentru mine.

Off, e târziu. Ar trebui să merg la culcare. Trebuie să fiu odihnită pe mâine. Ambasadorul e un client important și cu ce o să câștig de pe urma lui mă pot retrage în glorie și apoi mă pot ocupa de propria afacere.

Nu apucase bine să ațipească, atunci când sună telefonul:

– Adina, nu mai pot aștepta, hai să ne întâlnim acum. Am avut o cină dezastruoasă cu diplomații din Sudan, am nevoie de distragerea atenției. Urgent.

– Unde vrei să ne vedem? Eu pot pleca în 45 de minute de acasă.

– Prea mult, ai 15 minute la dispoziție. Hai la hotelul meu, Capitolina. Trimit un taxi la tine în 15 minute, zi-mi repede adresa.

– Strada Amiral Georgescu, numărul 16.

Adina închise telefonul, buimacă. În patru ani de când făcea asta, nu i se întâmplase așa ceva. Nu știa cum să reacționeze, știa doar că ambasadorul era un client prea influent ca să îl refuze. De cariera ei de damă de companie nu ii păsa, oricum voia să se retragă. Dar ambasadorul putea să îi saboteze orice încercare de a scoate capul în lumea afacerilor, a editurilor, a scriitorilor, sau cam orice domeniu ar fi ales ea pe viitor. Știa de doi ani, de când îl cunoștea, că este un om influent, căruia nu îi plăcea să piardă, sau să fie refuzat.

Cu gândul ăsta în minte, a sărit din pat, a făcut cel mai scurt duș din viața ei, cel mai rapid machiaj de damă care se respectă, și-a tras pe ea cea mai sexy și  mai ușor de îmbrăcat rochie pe care o avea, și în 15 minute era jos, în fata blocului. Taxiul aștepta deja.

– Bună seara, doamna Adina? Vă duc la Capitolina acum. – spuse șoferul, deschizându-i ușa și întinzându-i mâna să o ajute să urce.

„Taximetristul de pe drumul spre iad era mai simpatic”, își spuse Adina în timp ce studia ochii inexpresivi ai domnului de 50 de ani de la volan, îmbrăcat protocolar și cu atitudine pe măsura îmbrăcăminții. Continua să-l studieze, încercând totuși să găsească ceva interesant la el. Dar se gândea doar la șoferul ei cântăcios și la cât de mare dreptate a avut când a spus că noaptea oamenii nu sunt prea vorbăreți.

Mașina s-a oprit și abia atunci ochii Adinei s-au întors spre exterior. Nici vorbă de Capitolina. Era într-un loc complet străin, lângă o casă izolată, înconjurată de pădure. Cum de nu observase că mașina a ieșit de mult din oraș? Probabil era prea adormită, era deja două noaptea.

– Ați spus că mă duceți la Capitolina! Am o întâlnire acolo, e important, nu pot intârzia!

– Doamnă, aici e Capitolina la care veniți dumneavoastră.

Adina nu mai știa ce să facă. Toate semnalele interne îi spuneau să plece urgent de acolo, dar o voce îi răsuna în cap: Ambasadorul e client important, trebuie să faci cum zice el, sau ești terminată. Bătea un vânt rece, iar rochia ei era total nepotrivită pentru scenariul ăsta. Pielea i se înfiora și se umplea de bubițe minuscule și dese. Tresări atunci când auzi sunetul ușilor de la mașina care se blocă.

Ambasadorul aștepta la intrare, iar din casă se auzeau tot mai clar voci de bărbați care vorbeau într-o limbă necunoscută. Intuiția îi spunea că erau diplomații din Sudan.

– Nu, du-mă inapoi, lasă-mă, AJUTOOOOOOR!

Adinei nu îi mai păsa nici de clientul important din fața ei, nici de editură, de afaceri viitoare. Se temea pentru viața ei și, în același timp, gândul i se îndreptă spre Bogdan. Nu îl apreciase.

– Ce fac cu ea?, întrebă șoferul

– Las-o jos. Salut, Adina. S-a schimbat planul. Sunt aici cu diplomații sudanezi și avem nevoie de niște relaxare, ne-am tensionat prea tare.

– Nu asta era înțelegerea. Vreau să plec.

– Cunosc regulile, de asta nu ți-am spus mai devreme. Dar vezi tu, oamenii ăștia sunt mai importanți decât regulile tale. Știi bine că nu mă poți refuza și-ai face bine să cooperezi, deși cred că pentru ei ar fi mai amuzant dacă vei continua să pui rezistență!

Ce-a urmat a fost o noapte lungă, pe care n-am s-o uit niciodată. Deși aș vrea, Doamne cât de mult aș vrea! Ultima noapte din viața mea de damă de companie. O noapte crudă, în care mi-am îngropat visele, feminitatea și încrederea în oameni.

Dacă lectura te-a inspirat și ți-a făcut poftă de scris, nu uita că în toamna aceasta începe un nou modul al atelierului de creative writing. Nu ezita să ne scrii pe e-mail (hello@createactenjoy.com) sau pe pagina noastră de Facebook, pentru a-ți rezerva locul la atelier! Te așteptăm cu drag 🙂