Filme care fac istorie (I): Burnt by the Sun (1994)

Burnt by the sun (1994)

Filmografia lui Mihalcov stă sub semn cehovian. Că se porneşte de la un colaj, ca în  Piesă neterminată pentru pianina mecanică, sau de la un scenariu original, producţiile semnate de el au la bază o teatralitate a construcţiei de rol şi de structură tipic stanislavskiană. De exemplu, structura unei piese de  Cehov ar putea fi perfect verificabilă şi pentru filmul din 1994,  Soare înşelător/ Burnt by the sun. George Banu observă următoarele: „Esenţa ritmului cehovian: curentul alternativ. Accelerare şi încetinire, fără ca una din ele să predomine. Totul se joacă între lâncezeala din actul doi şi precipitarea deznădăjduită din actul patru, între efervescenţa primului act şi mişcarea sacadată a celui de-al treilea.” (Banu, 2000)

Dacă ar fi să gândim parcursul filmului din această perspectivă, am ajunge la următoarea analiză: primele minute din film „plonjează” în intrigă aproape brutal; Mitea acceptă misiunea secretă ce îi este încredinţată. Ca în orice piesă realist-psihologică, avem de-a face şi aici cu un detaliu „clasicizat”: cadrul foarte scurt cu briceagul sprijinit pe marginea chiuvetei, briceag de care Mitea (Oleg Menşicov) se va folosi la final pentru a-şi lua viaţa. Acest briceag devine corespondentul armei fără utilitate, care la un moment dat ajunge crucială pentru sfârşitul personajelor din piesele cehoviene.

„Efervescenţa actului întâi” de care spune Banu, s-ar traduce aici prin prezentarea vieţii de familie liniştite şi a prietenilor colonelului Kotov (Nikita Mihalcov) – erou de revoluţie, retraşi cu toţii la casa de la ţară. Personalitate puternică, Kotov este în ochii celor din jur aproape de perfecţiune. Apariţia lui Mitea în acest univers, produce o spărtură în „circularitatea” lui. Astfel, se trece spre „lâncezeala din actul doi”, în care se încearcă o intergrare a noului venit. Între cei prezenţi se instituie o oarecare fâstâceală: deşi veche cunoştinţă, Mitea este totuşi un străin, şi încă unul care produsese mari drame în trecut. De ce s-a întors? Pentru Marusia (Ingeborga Dapkunaite), soţia colonelului sau pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea? Greu se spus. Poate că pentru amândouă; ceea ce duce spre precipitarea fragmentată a actului trei. Marusia, depăşită de amintirile din trecut, nu reacţionează niciodată de faţă cu alţii, pentru că „nu se cade”. Imensitatea emoţiilor sale este reprimată în gesturi infime, detalii minore şi tăcere. La Kotov şi Mitea se observă aceeaşi discreţie: acesta din urmă îi va explica colonelului motivul pentru care venise (arestarea sa), în singurătate. Niciodată de faţă cu alţii pare să fie deviza personajelor, care astfel dau dovadă de o mare delicateţe şi „spirit de litotă”. În acelaşi eseu despre teatrul cehovian, Banu scrie că aici este vorba despre „omul nu atât secret, cât discret, care se arată mereu rezervat în faţa emoţiei. În mod general, este umorul care retează desfăşurarea amplă şi înăbuşă sentimentalismul indiscret” (Banu, 2000). Într-adevăr, avem de-a face şi cu un contrapunct comic: Kirik, Liuba, Mohova sau Nadia, fetiţa colonelului Kotov, în vârstă de şase ani.

Actul patru se concentrează doar pe conflinctul Mitea-Kotov. Este sau nu este colonelul vinovat? Care, din cei doi au dreptate? Sentimentul de vinovăţie pe care îl are Mitea la finalul misiunii sale nu este deja un răspuns? Referitor la vinovăţie, Cehov face o analiză destul de minuţioasă a ceea ce el numeşte o adevărată patologie a rusul tipic, o „boală” care pare să motiveze multe din acţiunile personajelor sale: „Atunci începe să caute înăuntrul lui şi nu descoperă decât un vag sentiment de vinovăţie: e un sentiment pur rusesc. Rusul nostru se simte întotdeauna vinovat, fie că i-a murit cineva din familie, fie că e dator cuiva, fie că el însuşi a dat cuiva bani cu împrumut. (…) Adaugă la oboseală, la plictiseală şi la sentimentul lui de vinovăţie încă un duşman: singurătatea.” (Cehov, 1963, 170).  Având aceste date, cum se poate cântări situaţia tensionată dintre cei doi? Kotov are dreptate. Mitea are, la rândul lui, dreptate. Totuşi, amândoi se fac vinovaţi. Însă, unul are onoare, iar celălalt fusese în trecut cumpărat „ca o târfă” de către NKVD.  Slujesc acelaşi sistem, care ajunge să-i distrugă, în final.

La nivelul relaţiilor, cea mai misterioasă dintre toate este cea dintre Marusia şi Mitea. Ea îl recunoaşte înaintea tuturor, după cântecul pe care acesta îl interpretează la pian. Cea mai mare dovadă a iubirii trecute dintre ei sunt cicatricile de pe încheietura Marusiei, care ascund răni vindecate cu greu.  Cronologia relaţiei lor trecute şi prezente s-ar putea caracteriza astfel: cu zece ani în urmă, idealurile lor se asemănau cu cele ale lui Trofimov şi Ania, din Livada de vişini– studentul boem şi copila naivă, sedusă de convingerile idealiste ale tânărului. În prezent, situaţia lor este extrem de asemănătoare cu trio-ul Vania-Elena Andreevna-Serebreakov. Atenţia celorlalţi se mută pe „noul venit”, individ cu mare influenţă şi potenţial de vedetă, care îi fură locul, poziţia în familie şi iubirea. Marusia, părăsită, se căsătoreşte cu colonelul. Mitea nu-l menajează deloc, iar toţi ceilalţi îi cunosc motivele. O imagine grăitoare în acest sens este aceea a can-can-ului: Mitea, în halatul lui Kotov, purtând pe faţă o mască de gaz, cântă la infinit un can-can ce-i înnebuneşte pe toţi din casă. Aceştia, amintindu-şi de trecut, încep să danseze în jurul pianului cu mare frenezie. În prag, apare Kotov, care-l priveşte drept în ochi pe cântăreţ. E primul moment din film în care cei doi se confruntă direct. În mijlocul bucuriei generale, figura mascată a lui Mitea are ceva morbid, doar ochii îi descoperă adevăratele intenţii.

În două momente importante din film apare o minge de foc, ce străbate interiorul personajelor şi spaţiile în care acestea locuiesc. Ce simbolizeză vizual acest „foc zburător” este  viaţa pierdută a personajelor, care se mistuie şi dispare mai apoi fără urmă, sub arsura propriului destin sau a istoriei. Cu toţii ar fi vrut ca povestea pe care Mitea i-o spune Nadiei să fi fost inventată.

Încă un element împrumutat din dramaturgia cehoviană este motivul călătorului. Dacă în Livada de vişini el apare puţin cherchelit şi întrebând de gară, aici îl avem în imaginea şoferului rătăcit care caută un sat inexistent, numit Zagorianka. El este ucis într-un final de spionii NKVD, pentru că, în naivitatea sa, văzuse prea mult. Imaginea imensă a lui Stalin, care se ridică încet agăţată de un balon este motivul pentru care au loc toate aceste nedreptăţi.

Soare înşelător/ Burnt by the sun nu este doar un film, este un spectacol filmic, în care tehnica montajului, detaliului şi portretului par să ducă teatrul realist spre un nivel superior.