Terapie prin artă, ediția V – Împarte Bucurie 2017 (foto credit: Ioana Ofelia)

În 2012 eram cinci tineri absolvenți de facultate vocațională, care au găsit oportunitatea de a face un lucru diferit. Ce era acel lucru? Se numea „terapie prin artă” și tocmai câștigasem un grant de 3000 de euro pentru o lună de activități artistice la Spitalul de Recuperare. Până în acel moment, nu îmi pusesem niciodată întrebarea dacă ceea ce fac ar putea fi considerat terapie pentru alții decât pentru mine însămi. Pentru că, întotdeauna am considerat că eu „funcționez” așa: scriu sau cânt despre acele lucruri care mă macină și pe care nu le pot verbaliza și acesta e modul meu de a înțelege lumea și pe mine însămi. Și, poate, acesta a fost și modul altora de a crede că îmi consider hobby-ul o profesie. Într-o lume în care e ok să nu-ți placă ce faci, dar să primești o remunerație consistentă la finalul lunii, am ales să „merg la spital zi de zi să mă joc cu pacienții de acolo”, vorba părinților mei. Rezultatul a fost mai mult decât am fi sperat oricare din noi. În 2012, cei trei colegi ai mei, actori, se costumau și se machiau în baia spitalului, în diferite personaje și jucau momente de teatru prin saloane și pe coridoare, în fața pacienților și a doctorilor suprinși, în timp ce eu și Cristian Pascariu împărțeam flyere despre cine suntem și de ce facem asta și îi anunțam că-i așteptăm la ateliere de terapie prin artă, care se țineau în fiecare zi într-o sală de la parter. Pe urmă, după aproximativ trei ore urcat etaje, alergam cu toții la ateliere, purtând tricouri colorate (primele noastre tricouri de echipă). Perioada asta aș putea-o numi „luna de miere” a proiectului de terapie prin artă, sau nu, „ediția-pilot”, în termeni mai oficiali. A fost acea perioadă în care am realizat că lucrurile pe care le-am învățat în școală și în afara ei, în sala de repetiții, contează și pentru alții, că nu sunt doar un simplu hobby, ci pot aduce schimbări vizibile în psihicul unor străini. În 2012 am primit cea mai importantă garanție a faptului că avem cu toții nevoie de artă și că modurile noastre de exprimare sunt nelimitate. În cinci ani de perseverență, de la cinci oameni am ajuns la aproape 40. 40 de inși cu tricouri vesele care realizează cea mai amplă acțiune de acest gen în spitalele din România.

Îmi aduc aminte că prima dată când pacienții curioși ne-au călcat pragul, pentru o fracțiune de secundă mă întrebam dacă am tupeu să fiu suficient de entertainig. Am tras adânc aer în piept, m-am prezentat și fiecare din cei din sală mi-a răspuns. Și-atunci am realizat că, poate cea mai importantă rotiță în „mecanismul” unui atelier ca al nostru, sau de altfel în orice formă de artă, este ceea ce se numește give&take. Dialogul real. Privirea reală. Curajul de a te descoperi în fața celorlalți, sau de a te lăsa descoperit. Să oferi toate aceste lucruri, pe care cu siguranță le vei primi înapoi în cantități mult mai mari.

Anul acesta, ÎMPARTE BUCURIE s-a desfășurat în trei spitale, iar setul de jocuri și exerciții propuse pentru ateliere s-au „mulat” pe nevoile participanților, fie ei copii, sau adulți. Cristian, zis și Pascariu,  „responsabilul”  în conceperea atelierelor, mi-a povestit cât de important este ca un trainer să aibă la bază o formare artistică. Un actor care interacționează cu pacienții poate să înțeleagă energia lor și să adapteze schema de exerciții în funcție de aceștia. De altfel, în modul în care sunt gândite inițial, activitățile sunt inspirate de fiecare artă în parte și mizează foarte mult pe stimularea creativității și a imaginației. Din acest punct de vedere, aportul unor traineri de formare actori sau regizori este absolut esențial în reușita programului. Raluca Uzunov, Uzu, cum îi spunem noi, se află în postura de trainer pentru a doua oară. Ne-am întâlnit în timpul facultății și ne bucurăm să continuăm colaborarea cu un spirit atât de pozitiv și de spontan ca ea. Actor, instructor de fitness și motociclistă, mi-a mărturisit că nimic nu a ajutat-o mai mult în interacțiunea cu pacienții, ca orele de improvizație de la școală. În fiecare zi întâlnești pe cineva nou și (re)descoperi pe un altul. În primul rând, disponibilitatea de comunicare trebuie să vină din partea noastră, la fel ca și crearea unui spațiu de siguranță și de liberă exprimare pentru ceilalți. În al doilea rând, există și o nevoie de a fi în control și de a reprezenta o bază stabilă, ca un motor energetic.

În fiecare an îmi rămâne în minte o imagine care, pentru mine, însumează toată emoția și experiențele acestui program. De exemplu acum, într-una din zilele muzicale, pacienții „înarmați” cu instrumente de percuție, s-au ridicat în picioare și au dansat pe ritmul inventat de ei. Iată o imagine care spune multe: oameni necunoscuți, provenind din medii diferite, pe care conjunctura i-a adus împreună pentru două ore , se pot bucura de un moment special, pe care l-au creat împreună.

Ar mai putea fi multe de spus, iar cuvintele nu par să fie suficiente. Terapia prin artă e o poveste care se trăiește și care se dezvoltă în timp. Ceea ce am învățat este faptul că orice artist ar trebui să experimenteze măcar o dată în viață, pe pielea lui efectele terapiei prin artă. Este ceea ce îl ține în contact cu realitatea. Și, mai mult decât atât, e o lecție de modestie: să-i servești, să-i asculți și să-i ajuți pe ceilalți, fără a te pune pe tine în prim-plan.

În încheiere, aș mai vrea să adaug că o  mare parte din pacienții pe care i-am cunoscut în edițiile trecute, ne urmăresc pagina de Facebook, vin la evenimentele în afara programului de terapie prin artă și corespondăm constant. Iar acest lucru este unul din cele mai importante motive să continuăm.

Ne vedem la anul 😊

Alexandra Felseghi, dramaturg și regizor de teatru