Terapie prin artă, ediția V – Împarte Bucurie 2017 (foto credit: Ioana Ofelia)

#împarteexperiențe

Terapia prin artă înseamnă și momente artistice itinerante destinate pacienților și personalului medical. Încă de la începutul programului, am stabilit două zile pe săptămână (de regulă luni și joi) în care actori costumați și puși pe șotii realizează mici improvizații artistice prin saloane, împărțind flori, baloane, bomboane sau fructe tuturor celor care se află în incinta spitalului. De două ediții încoace, actorii Denisa Blag (23 ani), Antonia Dobocan (18 ani), Paul Sebastian Popa (23 ani) și George Sfetcu (30 de ani) sunt niște colaboratori de nădejde și foarte deschiși în a se „metamorfoza” de câteva ori pe săptămână în personaje care aduc zâmbete tuturor. În scurtul interviu de mai jos vă vom dezvălui cine sunt oamenii din spatele costumelor de mim, clovn, super-eroi, prinți și prințese. Enjoy 😊

 

Alexandra Felseghi: Să jucăm un mic joc de cunoaștere, pe care obișnuim să-l facem cu pacienții care vin pentru prima dată la un atelier de terapie prin artă: descrie-te în 5 cuvinte.

George Sfetcu: Albastru, jucăuș, (cu) chef, curios, nerăbdător.

Antonia Dobocan: Liniștită, vorbăreață, calmă, plimbăreață, drăguță.

Denisa Blag: Energie, zâmbet, nebunie, iubire, roșu.

Paul Sebastian Popa: Ambițios, energic, timid, sensibil, chic (!)

A.F.: Momentele artistice prin spitale implică un altfel de public, diferit de cel din sălile de spectacol. Cum e să performezi într-un alt context decât cel al scenei?

D.B.: E mai greu pentru că trebuie să fii atent în permanență la nevoile pacienților, să te conectezi cu ei într-un timp foarte scurt. Pe scenă există un soi de detașare, pe când aici apropierea e mult mai mare, iar efectele a ceea ce faci sau spui se pot observa imediat. La teatru, oamenii vin de-acasă cu un bagaj de așteptări, pe când aici, actul artistic are un cu totul alt scop și, ca actor, trebuie să fii dispus să oferi cât mai mult din energia ta celor din jur.

G.S.: Cred că trebuie să improvizezi mai mult. Într-un spectacol ai stabilit cam tot dinainte, știi care-i cursul, pe când aici, pot apărea răsturnări de situație, și ai nevoie de prezență și viteză de reacție. De exemplu, la Spitalul de Pediatrie, unde am fost săptămâna asta, am realizat că trebuie să fiu și discret, dar și surprinzător, ca să îmi fac simțită prezența. E o combinație puțin ciudată: discret, dar surprinzător…

A.D.: Interacționezi cu fiecare pacient/spectator în parte, ceea ce înseamnă un transfer de energie foarte activ și trebuie în permanență să te conectezi la nevoile celui din fața ta.

P.S.P: Personal, încerc să nu iau situația ca pe un joc, ci ca pe o joacă. Și asta pentru că dacă aș face altfel, mi-ar fi destul de greu să mai fiu natural în fața pacienților, care sunt foarte aproape de tine. La teatru, spectatorii sunt o prezență în umbră și le poți doar ghici reacțiile. În contextul de față, îmi place să văd că ceea ce facem noi poate schimba ceva în ceilalți, chiar și pe moment.

A.F.: Cum a fost prima experiență a momentelor itinerante prin spitale?

D.B.: Mie mi-a fost frică. Oamenii sunt foarte sinceri, mai ales într-un context de acest gen și se vede clar dacă le place sau nu. Știam că o să le aducem o bucurie, dar tot îmi era frică de această apropiere. Evident, după vreo două-trei saloane, mi-a trecut și am realizat că nu e despre mine, ci despre cum reușesc să ofer un moment frumos altcuiva.

G.S.: Și mie mi-a fost frică, pentru că era un spațiu complet nou pentru mine, cu oameni cu alte nevoi decât cele cu care eram obișnuit. Nu știam exact cum să-i abordez și ce fel de limbaj să folosesc, dar am realizat că, lucrul cel mai important este să mă relaxez și să fac eu primul pas în interacțiune, să fiu mai disponibil.

A.D.: Prima dată am participat iarna trecută, la ediția de Crăciun, când am fost mim. Eram destul de speriată de reacțiile oamenilor, dar toate aceste frici nu se pot depăși decât „din mers”, confruntându-te cu ele.

P.S.P: Și eu am fost tot mim. În al doilea sau al treilea salon în care am intrat, era o doamnă foarte bolnavă, care semăna cu bunica mea. În momentul acela, mi-au dat lacrimile și primul impuls a fost să părăsesc acea cameră, dar mi-am adunat energia, m-am întors și am încercat să o amuz în special pe ea.

A.F.: Care este personajul vostru preferat atunci când participați la momentele artistice itinerante?

D.B.: În mod clar, clovnii. Am fugit de prințese toată viața. Când sunt clovn, simt că am mai multă libertate de improvizație și de interacțiune cu ceilalți.

A.D.: Mie îmi place să fiu mim, pentru că apelez mai mult la semne decât la cuvinte și îmi permite astfel să mă joc mai mult, iar ceilalți sunt provocați și ei să-mi răspundă în același fel. E un alt gen de comunicare.

G.S.: Clovnii mi se par cei mai mișto, pentru că îți permit să faci cam orice.

P.S.P.: Îmi place să fiu mim. Nu știu dacă e din cauză că asta am jucat prima dată, sau pentru că reușesc să înveselesc lumea printr-un gest.

A.F.: Există vreo imagine sau o situație care v-a rămas în minte și v-a emoționat?

D.B.: Prima reacție a pacienților atunci când intri într-un salon. Unii sunt mirați, alții încep să plângă, alții să zâmbească… sau fețele copiilor care se schimbă atunci când te văd. Acea fracțiune de secundă când apari și ei realizează asta. Sunt lucruri mici care te schimbă.

A.D.: Lucrurile pe moment care te emoționează. Primești energie de la foarte multe persoane, energie care-ți schimbă și ție dispoziția și o dai mai departe în celelalte saloane.

G.S.: Asistentele și infirmierele din spital care se joacă și dansează cu noi pe hol, chiar dacă știi că nu le e ușor să lucreze în fiecare zi într-un mediu destul de sensibil, ca cel de față.

P.S.P.: La Spitalul de Pediatrie jucam un minion și am întâlnit un băiețel care avea multe jucărioare cu minioni. Purta chiar și un tricou cu minioni. Data următoare când ne-am întâlnit, eu eram personaj de poveste și el avea și mai multe jucării cu minioni, pe care abia aștepta să mi le arate.