Memodrome: Home (afiş)

Memodrome: Home (afiş)

De Anca Doczi şi de Cristian Luchian ne leagă o prietenie de câţiva ani buni, încă de pe vremea când locuiau la Cluj. Sunt acel gen de oameni pe care distanţa geografică nu i-a împiedicat să ne fie aproape de fiecare dată, „la bine şi la greu” şi am început să visăm împreună la o colaborare între Immersive Theatre şi Create.Act.Enjoy. Anul acesta s-a ivit această şansă, prin instalaţia performativă Memodrome: Home, concepută de Immersive Theatre, în parteneriat cu Institutul Cultural Român din Londra, avându-i ca asistenţi de cercetare pe Diana Buluga şi pe Cristian Pascariu. Evenimentul a făcut parte din programul anual Crossing Borders din cadrul Horniman Museum, Londra.
Săptămâna trecută am discutat cu Anca Doczi despre ce înseamnă conceptul “Memodrome” şi despre viitorul acestuia, despre identitatea imigranţilor şi despre receptivitatea publicului.

Enjoy 🙂

Alexandra Felseghi: Cum s-a născut ideea Memodrome: Home?

Anca Doczi: Memodrome: Home s-a născut în urma unei perioade lungi de cercetare. Dar trebuie să îți spun mai întâi despre cum s-a născut tehnica Memodrome. În urmă cu câțiva ani, am venit la Londra să fac cercetare doctorală în teatru aplicat și studii de memorie. Mă interesa să explorez ce se întâmplă cu comportamentul cultural al unei comunități care a experimentat perioade lungi de opresiune, dictatură politică sau genocid și cum revizitarea memoriei colective poate inspira strategii creative de reconciliere. Venind din România, aveam un material bogat ca referință și o temă prea puțin exploatată.  La nivel internațional, în ceea ce privesc studiile culturale, comunismul românesc nu este un subiect care să fi fost cercetat destul de îndeaproape. Și asta pentru că istoria este încă ambiguă, în timp ce istoria orală și producțiile culturale inspirate din trecutul apropiat în România nu au îmbrățișat un discurs mai apropiat de producția occidentală și accesibil în afara granițelor noastre (în afară, poate, de cinematografie). Este o problemă de timp, mai puțin de capacitate sau de afinități. Cred însă că, asemeni altor popoare care și-au creat propriile strategii de a negocia cultural cu trecutul lor dureros, a venit timpul și pentru noi. Mi-am dorit să contribui prin formele de exprimare care mă pasionează și astfel am început să lucrez la a dezvolta o nouă tehnică de teatru aplicat pe care am denumit-o Memodrome. Termenul pornește de la denumirea mai veche a aeroportului: aerodrom. Astfel Memodrome este un spațiu de unde vin și pleacă memorii. Memodrome este un spațiu performativ al memoriei, al mărturiei, al relaționării auto-dirijate între public și performer, al poveștilor care se nasc în simultaneitate dramaturgică, al unui timp ambiguu. Performerii unui spectacol de tip Memodrome sunt „actori naturali”, oameni care nu actează ci (re)produc propriile lor memorii într-un spațiu estetic construit special pentru acest proces. Publicul este sau poate deveni un martor empatic, datorită căruia identitatea care se revelează în fața lui prin povestire, se arhivează în memoria colectivă a comunității.

Pentru a dezvolta această metodă am lucrat cu un studiu de caz investigând conceptual și simbolic exilul românesc la Londra. Am contextualizat acest studiu prin tema despre care îți vorbeam la început, și anume comportamentul cultural al unei comunități care a fost supusă unui proces de opresiune.

Am sugerat astfel că migrația în masă a românilor spre destinații vestice precum Marea Britanie ține și de impactul traumatic pe care comunismul l-a avut asupra noastră și că este un fenomen profund cultural, de dinamică identitară. Am elaborat trei direcții: exilul forțat (spectacolul Memodrome: Incubator face parte din acestă linie de studiu), exilul ales (unde vorbesc despre imigrație, iar Memodrome: Home reflectă asupra acestui subiect) și în final exilul imaginat (unde voi discuta sentimentul de deconectare identitatară cu propria etnie pe teritoriul propriei țări, iar despre acest proiect voi vorbi puțin mai târziu).

Dar să revin la Memodrome:Home. Prin acestă instalație performativă am încercat să stabilesc parametrii tehnici ai metodei și să urmăresc uneltele de lucru care sunt necesare pentru a crea un spectacol de acest gen. A vorbi despre „casă” în context diasporic este un subiect actual, puternic și generos din punct de vedere artistic. În Londra se vorbesc peste 120 de limbi, ceea ce îmi sugerează că sunt peste 120 de comunități care s-ar putea identifica cu această temă. Comunitatea românească la Londra a întâmpinat multe dificultăți de integrare influențate de factori politici, sociali, economici, culturali dar și de factori care țin de propria atitudine față de identitatea noastră culturală și trecutul istoric. M-am întrebat dacă o comunitate se poate afirma într-un spațiu înainte de a negocia cu sine unde este „acasă”, înainte de a-și forma sentimentul de apartenenţă.

Am simțit că nu ne putem afirma ca și comunitate pe teritoriul britanic dacă nu intervenim cultural și dacă nu reușim să contestăm mitologia distopică creată în jurul identității românești. Iar pentru asta, cred eu, trebuie să începem prin a ne spune povestea. Am ales să spunem câteva dintre poveștile noastre într-un muzeu pentru a declara conceptual și artistic poziția culturală a memoriei vii.

Memodrome: Home la Horniman Museum&Gardens  (2016)

Memodrome: Home la Horniman Museum&Gardens (2016)

Memoria vie este pentru mine un artefact cultural și locul ei poate fi într-un spațiu dedicat cum este muzeul. Mai mult decât atât, la nivel de receptare, publicul se așteaptă să vadă într-un muzeu ceva ce este reprezentativ pentru o cultură.
Cele patru povești au acoperit și au depășit în același timp harta georgrafică și istorică a României: unul dintre performeri, Janos, s-a născut într-o comunitate mixtă de români și maghiari, unde comunismul a anulat barierele culturale și le-a inhibat pe cele etnice; Ana s-a născut la Chișinău, pe când acesta era încă parte din URSS și ne-a mărturisit cum își dorea să călătorescă în România pentru a afla cum sunt „românii adevărați”; Loredana s-a născut la Bălan, într-o colonie minieră care adunase oameni de pe tot teritoriul țării, iar Vincius ne-a vorbit despre ce înseamnă ca „acasă” să fie în Maramureș și cum tatăl său l-a învățat că geografia este cea care îți poate revela lumea mai mult decât istoria, care poate să înșele.

Memodrome: Home a avut loc la Horniman Museum & Gardens în Londra pe 6 februarie 2016 și a durat 4 ore. Publicul putea experimenta această instalație ca pe oricare dintre încăperile muzeului, intrând la orice oră și petrecând atât timp cât își dorea. La intrare, primea un ghid care îi explica ce urma să vadă și cum putea să înceapă interacțiunea cu performerii și poveștile lor. Spațiul era compus din patru platforme care delimitau și încadrau spațiul personal al fiecărui performer. Pe jos erau trasate linii de proximitate, iar dacă publicul alegea să se apropie destul de mult, era invitat să pună întrebări. Poveștile aveau loc simultan și publicul putea decide cu care dintre ele să înceapă sau cât timp să petreacă în fața unui „subiect”.

A.F.: Cum ai selectat cei 4 performeri? În ce a constat lucrul cu ei şi cum a fost perioada de pregătire?

A.D.: Alegerea performerilor a fost poate cel mai lung proces și esențial pentru cercetarea mea. Vreme de aproape un an am participat cam la toate evenimentele românești de la Londra, am încercat să cunosc cât mai mulți oameni, să aflu măcar câte puțin din poveștile lor. Dar nu a fost tocmai un „casting”… A fost o căutare, un timp de reflecție, un timp de creație, un proces de memorie, interacțiune sinceră. Orice poveste poate fi fascinantă, dar în spatele ei trebuie să fie un povestitor care este dispus să o împărtășească. Un rol important în conceperea „distribuției” l-a avut regizorul Cristian Luchian care a coordonat viziunea întregului proiect și care a semnat direcția artistică. El a conceput spațiul, a creat contextul vizual și a manageriat producția.

Memodrome: Home  (2016)

Memodrome: Home (2016)

Trebuie să știi că nu a fost scris niciun scenariu. Performerii au fost într-un proces de „mărturisire” permanent. Deși au avut o structură tematică, ce le-a facilitat expunerea narativă şi care a fost aceeaşi pentru toţi patru, nu s-a înregistrat nimic pe hârtie. Am evitat cu totul „ajutorul” cuvântului scris, tocmai pentru a studia cum memoria este un conținut contextual și cum un interlocutor diferit poate declanșa alte memorii legate de același eveniment. Astfel, publicul putea să pună întrebări și putea să povestească la rândul lui memorii declanșate de relatarea performerilor.

A.F. : Care a fost feedback-ul publicului?

A.D.: Cum îți spuneam mai devreme, publicul putea să intre oricând în timpul alocat instalației. Proiectul a fost gândit în așa fel încât publicul obişnuit al muzeului să descopere și galeria noastră printre celelalte galerii vizitate, fără programare, fără să cumpere un bilet, fără să se pregătească dinainte. Mai mult, Memodrome:Home a fost găzduit în timpul programului Crossing Borders pe care Horniman Muzeum & Gardens îl produce anual pentru a celebra comunitățile etnice locale. Astfel, publicul venit pentru Crossing Borders era atras pentru a experimenta interacțiunea cu românii. A fost, bineînțeles, și public românesc care aflase de acest eveniment. Am avut o audiență foarte numeroasă, uneori ne temeam să nu fie prea multă presiune pentru performeri. Dar felul în care s-a produs interacțiunea a făcut să nu existe niciun fel de presiuni; publicul a înțeles să existe în spațiu într-un fel prin care se crea o relație intimă și caldă cu povestitorii. Uneori, am observat, atunci când se puneau întrebări de către un membru al audienței, ceilalți oameni din public se retrăgeau ușor pentru a nu perturba acea densitate a relației care se năștea între cei doi. Dacă ar fi să aleg un cuvânt care să descrie răspunsul publicului, ar fi „fascinație”: oamenii erau impresionați aflând că performerii își spun propria poveste; erau curioși pentru că puteau afla memorii și gânduri ale unor persoane ca și ei; interacțiunea în sine a fost descrisă de către public ca o experiență extraordinară. Un copil englez a întrebat-o pe Loredana „Ce este România?”. Cred că acesta este feedback-ul cel mai reușit, aici voiam să ajungem cu spectacolul.

A.F.: Care este următoarea etapă a acestui proiect?

A.D.: Locul lui Memodrome: Home este la Londra. Dar sper și îmi doresc să existe cât mai multe spectacole de tip Memodrome. Sunt foarte bucuroasă că voi, cei de la Create.Act.Enjoy, veți produce propriul vostru spectacol. Îți spuneam mai devreme că mă voi întoarce la una din temele mele de cercetare, și anume tema exilului imaginat. Producția Create.Act.Enjoy va explora felul în care se identifică unii dintre români cu valorile „oficiale” ale culturii românești. Sunt mulți români care simt că aceste valori identitare formale nu îi reprezintă, nu se recunosc în prescriptele culturale românești, simt că nu sunt români la ei acasă sau că nu mai este loc pentru ei, că România nu este casa lor adevărată, deși continuă să trăiască acolo. Sugerez că acest sentiment de deconectare identitară este aproapre similar cu „trăitul între două lumi” pe care îl experimentează migranții: un acasă îndepărtat – transformat într-un paradis pierdut indiferent cât de dificilă a fost viața acolo – și un acasă momentan – eliberator dar fără rădăcini. Iar acest sentiment de nerecunoaștere a identității românești, cred eu, este un alt efect al metamorfozelor de comportament cultural produse de opresiunea comunistă: o imposibilitate de „a fi” în spațiul despre care ai învățat că este țara ta, casa ta. Acestea sunt câteva din temele care vor informa producția din vara acestui an pe care Create.Act.Enjoy o va realiza la Cluj. Tema este singura mea contribuție în acest proiect, el va fi condus exclusiv de Create.Act.Enjoy.

Anca Doczi şi Diana Buluga

Anca Doczi şi Diana Buluga

A.F.: Cât de disponibil e publicul britanic în comparaţie cu cel român în a participa la acest gen de experimente culturale?

A.D.: Sunt nerăbdătoare să aflu de la voi dacă publicul român este disponibil sau nu. Dar știu că voi și alte trupe sau artiști independenți ați pregătit deja terenul la Cluj pentru spectacole experimentale. Nu pot vorbi despre alte zone ale României, pentru că nu cunosc prin propria mea experiență producția culturală din alte orașe. Dar simt că într-o zi va fi și la Cluj ca la Londra: un spectacol sau un performance va fi în ochii publicului ceea ce este în sine, nu un „experiment”. Faptul că o metodă sau alta este experimentală este un lucru mai puțin relevant pentru public, ține mai mult de dinamica internă a grupurilor creative. În Marea Britanie există un public foarte clar pentru fiecare gen de spectacol și a merge la teatru sau la un performance este la fel de natural ca a merge la film, la un eveniment sportiv, la un târg de artă, la un concert, altfel spus în locuri de socializare. Diferenţa majoră pe care aș dori să o remarc este colaborarea între criticul de artă, artiști și public. Împreună fac un efort de cunoaștere, astfel încât, în momentul în care apare o nouă tehnică sau elemente experimentale, publicul este pregătit pentru ceea ce urmează să vadă. Este un exercițiu în lanț la care iau parte toți cei implicați. Apoi mai cred că publicul, oriunde ar fi el, este disponibil pentru orice formă de spectacol cu a cărui temă se poate identifica; cu orice poveste care le răspunde propriilor curiozități.