Atelier de scriere creativă pentru liceeni, coordonat de Alexandra Felseghi (Luna Creativă-Ediția III, foto credit: Ioana Ofelia)

Ediția cu numărul trei a Lunii Creative s-a încheiat. A fost o perioadă inspirată, intensă și plină de surprize plăcute. Ne-am gândit să împărtășim cu cititorii noștri două din textele realizate de elevii participanți la atelierul de scriere creativă coordonat de Alexandra Felseghi. Ele au fost prezentate în cadrul unui spectacol-lectură, în care au jucat nimeni alții decât liceenii înscriși la atelierul de teatru condus de Diana Buluga. O bună colaborare și două texte de care suntem mândri. Iată-l pe primul din această săptămână! Enjoy 🙂

ZIUA 1. MOMENTUL 1.

Liceu.

Un text de: Sara Pongrac, Carina Duca, Beatrice Zeic, Dariana Geru, Daria Birtaș, Alexandra Țăgorean, Mara Astaloș, Anastasia Petrean, Maria Pandrea, Maria Miruna Filip, Magda Minica, Julia Panțiru, Anastasia Timofte, Maria-Virgilia Madan, Ana-Maria Moldovan, Alexandra Matei

Text realizat în urma atelierului de scriere creativă, LUNA CREATIVĂ, ediția III (4-11 noiembrie)

Trainer: Alexandra Felseghi

 

PM: Nu dorm toată noaptea. Mă gândesc cum va decurge ziua asta. Școală nouă, oameni noi. Simt frică și nerăbdare. Nu știu ce mă așteaptă. Îmi fac în minte tot felul de scenarii. La 7 dimineața aud alarma, mă ridic din pat și încep să mă pregătesc. Pe drum, părinții mă întreabă tot felul de lucruri și eu nu îi aud. Mă gândesc la nu știu ce și în același timp, în cap e un mare gol. La școală toată lumea vorbește despre ce s-a întâmplat în vacanță și eu din nou am un sentiment de singurătate.

PA: Mă duce mama cu mașina. Sunt îmbrăcată într-o cămașă albă cu guler rusesc și niște blugi bleumarin, a căror formă și mărime nu mi se potrivesc. Dar eu încă nu știu asta. Mama mă lasă în curte. Mulți oameni, mămici cu buchete clasice de flori și elevi pe care nu-i cunosc. Mă simt diferită, mă simt urâtă. Toate fetele au rochii sau fuste strâmte care atrag privile băieților mai mari. Mă întreb de ce n-arăt ca ele.

MMV: Un nou început, o ușă deschisă, o nouă viață. De câte ori mi-am repetat asta. O nouă țară, un nou oraș, o viitoare nouă Eu. Mi-e frică, frică amestecată cu entuziasm. Ăsta e bagajul meu. Încerc să evit ancora de 3 tone care mă trage în jos. Parcă o lăsasem la 500 km, în Moldova, în Chișinău, str. Mihail Sadoveanu 88, prima cameră pe stânga. Acolo trebuie să fie. Încerc marea cu degetul, cu încăpățânarea de taur, cum că am să pot. Da măi, eu pot!

SP.: Pentru prima dată mi-am dat cu ruj și firele de păr verde se lipesc enervant de buze. Plouă și e îngrozitor de frig. Și ploaia este, probabil, cel mai bun lucru, pentru că ne face să vorbim între noi despre cât de căcat e că trebuie să stăm aici. Plecăm jumătate din clasă în Insomnia. Aici, la căldură, mâinile noastre se dezmorțesc, ciorapii și pantofii incomozi se dau jos și machiajul se spală la baie. Devenim ceea ce suntem cu adevărat, printre țigări și cafele. Una din colegele mele începe să apese clapele vechi ale pianului și toți urmărim mișcările degetelor ei atât de precise. Începem acum să cântăm, cântăm cu toții aceeași piesă, ca și când am fi doar noi în local.

MAM: Ne bucurăm că nu ne-a prins controlorul de bus și, din banii de amendă, putem să bem undeva pe Piezișă.

JKP: Nu se simte deloc că e prima zi de școală. În comparație cu mulți alții care schimbă acum școala, eu rămân pe loc. Sunt ancorată în același loc de 8 ani. Și e prea multă lume în curte. Viața mea începe acum, în diminețile în care mă trezesc obligat-forțată, încercând să îngrop în mine sentimentul care mă zgârie pe interior de fiecare dată când mă gândesc la școală. Trec și acum pe lângă cimitirul evreiesc. Recunosc, îmi lipsesc două lucruri: căldura mâinii mamei și frica. Iar când îmi îmbrățișez colegii, simt din nou acel gând care mă trădează: ușurarea că reintru în rutină. Și râd. Râd pentru că Teo are o pereche de teniși prea mari. Matematica sucks, literature rocks my world. Mă liniștesc cu gândul la mâine.

FMM: Sunt fericită. Am scăpat de fosta mea profă de mate, deși ăsta e un gând la care lumea nu se prea gândește în prima zi de școală, de obicei. Timp de patru ani o să fac același drum zilnic. L-am mai făcut și de alte dăți, însă acum cu fiecare pas sunt tot mai emoționată. Intru în incita liceului și îmi caut clasa. Nu știu cum o să fie. Oare or să mă placă? Oare eu o să-i plac?

 ZB: Multă lume când schimbă o școală nouă este îngrijorată de profesori. Mie mi-e frică de colegi. Sunt singură, a nimănui, penibilă și neagră. Îmi vine să râd gândindu-mă la piesele ca Numb de la Linkin Park.

AM: Ochii mei caută mereu omuleții ce aveau să îmi fie colegi. Îi caut după aspect, figură, stil, comportament și mă întreb care s-ar potrivi cu mine. Nu reușesc să-i descopăr, dar încă mai sper.

T.A.: Trec pe lângă un grup de fumători și nasul mi se strâmbă. Nimic nu mă liniștește. Urechile, deși invadate de muzica din căști sunt surde și înfundate. Intuiția strigă: „Pleacă de-aici! Nu-ți va plăcea!” La sfârșitul zilei încă mai simt gustul bomboanelor de fructe de la profa de română și frigul din oase.

CD.: Porțile mari ale școlii se văd de pe partea cealaltă a străzii și primul instinct este să mă-ntorc acasă, în patul meu călduros cu amintiri din vacanță. Mi-e groază, frică de necunoscut. Vremea călduroasă mă face totuși să cred că mai poate ieși ceva bun din aceasă primă zi de școală, deși instinctul de „pleacă de-acolo, fugi” e prezent în mine, așa cum stau în curtea școlii înnconjurată de multă lume. Îmi spun că nu poate fi chiar atât de rău, am rezistat 8 ani la școală, deci mai pot încă 4.

MM: Mă simt singură, abandonată și speriată. Eu nu cunosc pe nimeni și toată lumea se cunoaște între ei aici. Mă gândesc la noua mea viață și îmi tremură genunchii, mâinile îmi amorțesc. Liceul urmează să fie o parte importantă din viața mea. Îmi văd viitorul ca pe ceva întunecat și trist. O mână pe umărul meu. Tata îmi zâmbește. Un zâmbet pe care i-l întorc, un zâmbet prea puțin sincer care mă încurajează.

ȚA: Mă simt speriată și nouă, apoi mai sigură pe mine, emoționată și puternică, jenată și stresată, nostalgică. Vorbesc cu noii colegi și simt treptat cum fac parte din grup.

DB: Curiozitate. Am vorbit cu colegii mei în grupul de mess și vreau să îi văd față în față. Curtea școlii e plină de copii și eu am un nod în stomac. În clasă nu știu ce ar trebui să spun despre mine. Frică.

DG: Îmi dau seama de un lucru: oamenii de aici sunt diferiți. Sunt ca mine. În timp ce stau printre elevii noii mele școli, care râd și se distrează, simt ceva ce n-am mai simțit de multă vreme: speranță. Speranța că în sfârșit am intrat într-o școală cu oameni cu mintea deschisă, cu colegi care înțeleg că oamenii se pot schimba, fără gândire superficială. Zâmbesc pentru că știu că am făcut alegerea corectă pentru viitor, un viitor în care voi reuși să-mi scriu povestea.

MA: Spațiu aglomerat. Plin de suflete, suflete marcate cu stări diferite. Emoțiile ies din trup poluând aerul, ușor răcoros, deși perceput fierbinte din cauza stării mele. O vastă galerie de imagini și de așteptări care îmi invadează gândul, neliniștindu-l ușor. Nu-mi pot defini sentimentul pe care-l am, pe lângă singurătate. Privesc cerul, trist și el, posomorât și negru, care oferă senzația asta tensionată. De fapt, au să înceapă două evenimente: o ploaie sinceră și niște ani de liceu.

4 noiembrie 2017