Posts

Vine, vine primăvara!

Ochi și urechi într-un spital

         De câteva zile e întuneric afară, încă de la primele ore ale dimineții. Nu plouă tot timpul, dar se simte constant un frig care ți se strecoară în oase. Timpul se scurge leneș pe holurile spitalelor, holuri anoste și sărace în culori. Singurele figuri dinamice sunt asistentele care fug de la un salon la altul, cu privirile pierdute în fișele pacienților și, probabil, cu gândul la cafeaua de pe masa dintr-un oarecare cabinet, care se răcește la fiecare pas făcut.

            În același timp, într-un alt colț al Clujului, lucrurile stau puțin diferit: strânși laolaltă, oameni de toate vârstele, cu istorii de viață diferite, dar cu zâmbete sincere și încărcate de o emoție pe care doar împreună o pot simți, împachetează îndemânatic sute de plăsuțe cadou, ca și cum acestea ar fi menite pentru familiile lor. Sigur că, după câteva ore de așezat în pachete sticle cu suc de măr și cătină, borcane cu compot, siropuri de brad și dulcețuri de struguri, apare o durere subtilă de degete, dar este una dintre acele dureri plăcute care nu deranjează, ci te face mai conștient de sine. Se aude dintr-o parte că munca e terminată mult prea devreme, așa că se lasă o liniște caldă și voluntarii au un moment de răgaz.

foto: Andra Salaoru

             Momentul este scurt totuși, căci încep ultimele pregătiri pentru plecare, și plecați sunt.

         Așa au început și în anul acesta diminețile la spital pentru echipa proiectului de Terapie prin Artă by Create.Act.Enjoy – ediția de Crăciun. În perioada 8-12 decembrie, pacienții și cadrele medicale de la Spitalul Clinic de Recuperare, Spitalul Militar de Urgență „Dr. Constantin Papilian” și Institutul Regional de Gastroenterologie şi Hepatologie „Prof. dr. Octavian Fodor” din Cluj-Napoca au avut parte de niște zâmbete în plus, de puțin dans și muzică și de o atmosferă mai apropiată celei de sărbători. Mai mult, voluntarii au devenit „rude pentru ozi”, ceea ce a însemnat că, după ce coordonatorii proiectului au identificat, prin colaborarea cu cadrele medicale, acei pacienți care nu au fost vizitați pe perioada internării, voluntarii au făcut vizite personale în saloanele respectivilor pacienți. „Pacienții pentru care voluntarii noștri devin „rude pentru o zi” fie că nu mai au rude deloc, fie că le sunt plecați copiii în străinătate sau în alte orașe, fie sunt oameni care ajung internați la Cluj, iar familia rămâne în localitatea de origine, la distanță mare, și nu are posibilitatea să-i viziteze. Din cauze  de felul acesta, sunt pacienți care petrec mult timp singuri în spitale, spre exemplu, unul dintre cazurile cele mai impresionante de la această ediție era o persoană internată de peste 5 săptămâni, fără nicio vizită de la aparținătorii rămași în Piatra Neamț”, explică Raluca Bugnar, coordonator de voluntari pentru activitatea „Rudă pentru o zi” din proiectul Terapie prin Artă by Create.Act.Enjoy.

           În Spitalul Militar „Dr. Constantin Papilian”, liniștit de parcă pereții lui ma iau nevoie de niște priviri ca să te cunoască, încep să se audă voci străine, care vor deveni foarte familiare cât de curând. Pe holuri vedem tablouri, de-o simplitate simpatică, cu fotografiile edițiilor trecute de Terapie prin Artă. „Vreau o dulceață! Vreau un compot!” Pachetele-cadou încep să-și prindă forma finală, adică cea de care se vor bucura pacienții ce vor fi vizitați de „rudele pentru o zi” și care nu știu că-i așteaptă bucuria de a-și auzi propriile voci, după atâta timp în care și-au auzit numai gândurile.

foto: Alin Barbir

             Începe, așadar, fuga prin saloane. Plăsuțele cu gemuri, compoturi, siropuri și sucuri dispar încet din locul lor provizoriu și capătă un sens nu mai mult decât simbolic când ajung în mâinile oamenilor internați. Curiozitatea nu mi-a dat pace, așa că mi-am dorit să fiu și eu „rudă pentru o zi”, măcar pentru câțiva oameni. Când am vizitat-o pe prima pacientă, pe doamna Octavia, timpul a încetat să mai funcționeze cum a funcționat până atunci, pentru amândouă. Ca majoritatea persoanelor întinse pe orizontală care așteptau să se întoarcă acasă, doamna Octavia a fost luată prin surprindere. În general, am observat din experiență proprie și schimbând impresii cu ceilalți voluntari, pacienții sunt șocați când cineva le face o vizită, nu știu cum să reacționeze, iar după ce ajung să te cunoască și să se bucure de compania ta, nu știu cum să-ți mai mulțumească sau cum să te mai țină la încă o poveste. Unii preferă să vorbescă mai mult, alții doar schimbă cu tine priviri fugitive, dar pline de gratitudine, iar tu înțelegi asta. Ei nu își conștientizează nevoia de comunicare decât după ce a trecut o mică bucată de timp de când începi să închegi o conversație, dar în acel moment de înțelegere apare zâmbetul, iar odată cu zâmbetul se schimbă și vocea, și interioritatea. Dintr-o dată dispare nevoia de a-și îndrepta toată atenția spre boală sau spre durere și dispare mai ales singurătatea. „Mai povestește-mi ceva, te rog”, îmi spunea doamna Octavia după jumătatea de oră petrecută împreună. Am simțit în acel moment că înțeleg cu o luciditate redescoperită lucruri esențiale despre natura umană și despre nevoile noastre cele mai importante și simple, iar această revelație m-a marcat în mai multe privințe.

foto: Alin Barbir

              În a doua zi de „Rudă pentru o zi”, la Institutul de Gastroenterologie și Hepatologie, voluntarii sunt încă plini de emoții, „dar ele dispar în momentul în care îți dai seama că faci un lucru bun”, îmi spune Kati, una dintre voluntare. Efectele acestei apropieri se resimt pe ambele părți: „Sincer, am început cu emoții, care mă gândesc că sunt firești… și un pic de frică și reținere, pentru că nu știam ce urmează. Nu-i același lucru să te duci la o rudă la spital sau la o persoană necunoscută… Dar, în momentul în care am văzut primul pacient n-a mai contat nimic. Am fost impresionată de faptul că niciuna dintre persoanele la care am fost nu a fost interesată de pachet. Nimeni nu s-a uitat ce este înăuntru, puteai să le pui orice sau nimic, era fix același lucru. Important era timpul pe care îl petreci cu ei și cam atât”, spune Florina, altă voluntară.

          După weekend-ul în care voluntarii au fost „Rudă pentru o zi”, urmează trei zile în care pacienții din trei spitale au fost vizitați de actori costumați în mimi și încărcați cu alte plăsuțe-cadou.  În ziua de luni ajung pe holurile Spitalului Clinic de Recuperare, unde se fac ultimele pregătiri pentru un eveniment muzical. Undeva, printre saloane, se plimbă Cadmiel Boțac, pianistul care va concerta, preț de o oră, alături de tenorul Denis Ursan. Pacienții urcă și coboară de la etaje diferite, vin sfioși pe scări sau vin cu liftul, își caută și își țin locuri, se întâlnesc, se salută, povestesc și ascultă. Se văd halate, pijamale și botoșei de toate culorile. Deasupra lor, capete curioase cu păr sur. În primul rând stă o doamnă cu beretă galbenă, care își ține mâinile împreunate pe tot parcusul concertului; câteodată le mai duce la piept sau la gură, vrăjită parcă. Dânsa este prima care aplaudă după fiecare sonată. Într-un colț mai retras stă, însă, un domn cu fruntea încruntată pe toată durata momentului artistic. Îl privesc tot mai curioasă, iar la final merg la el, îl întreb dacă s-a simțit bine sau dacă i-a plăcut concertul. Domnul nu spune nimic, dar fața i se luminează dintr-o dată și mă ia în brațe, mulțumindu-mi fără oprire, apoi îmi spune că dorește o poză împreună cu echipa, dacă se poate.

foto: Bogdan Botaș

           În cea de-a cincea zi a proiectului, am ajuns înapoi la Spitalul Militar „Dr. Constantin Papilian”, unde am fost și eu rudă pentru o zi. De data aceasta am întâlnit câțiva pacienți care stăteau la o masă rotundă: toți lipesc, scriu, șterg, pictează, rescriu și lipesc din nou. Sunt la atelierul hand-made de confecționat decorațiuni de Crăciun și felicitări pentru cei dragi. În cameră intră un mim nedumerit, se uită în stânga și în dreapta, zâmbește și dispare la fel de repede cum a apărut. Asistentele par să se bucure de atelier la fel de mult precum persoanele internate; mai vin câteodată să-i ajute cu lipitul obiectelor foarte mici, cu precizia unui medic într-o sală de operație. O doamnă îmi arată felicitarea sa, o deschide și citesc: „Dragi copii și nepoți, vă iubesc pe toți ca în prima zi! Cu drag, BUNICA”. O altă doamnă de pe hol își ține medicamentele într-o mână, iar în cealaltă ține ornamentul de brad, făcut tocmai de dânsa. Se uită la el cu bucurie, probabil nu-și mai amintește ultima oară când a avut ocazia să facă așa ceva. După câteva ore, se retrag cu toții discret la saloanele lor, și așa știm că s-a terminat.

           După cinci zile pe care le-am petrecut prin spitale alături de echipa Create.Act.Enjoy în „internship” ca jurnalist, mi-am dat seama că am învățat multe despre oameni, dar și despre mine.  Și am simțit că am revenit acasă mai sănătoși sufletește. Și sper că nu doar noi, ci și pacienții pe care i-am vizitat.

Cătălina Gherda

Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

Media Digitală, anul I

 


Q&A cu echipa 3milioane

Ne mutăm în casă nouă!

Noiembrie – luna Create.Act.Enjoy

Vorbeşte poezie!