foto credit: Alin Barbir

foto credit: Alin Barbir

În momentul în care scriu, am în faţa ochilor o fotografie-cât-o-mie-de-cuvinte: doi mimi cu mustăcioară de Charlie Chaplin, cu umbrelă cu cârlig şi fluier de petrecere, făcând giumbuşlucuri pe un scaun medical împins de un pacient care le intră în joc. Mi-e foarte greu să găsesc o imagine preferată din setul de fotografii de acum trei ani, de anul trecut sau din anul acesta, pentru că toate au povestea lor, vin de undeva şi pleacă spre ceva şi privindu-le rememorez întâmplări vii şi foarte emoţionante. Cu toate astea, cei doi mimi m-au făcut să scriu, la fel cum l-au făcut pe pacientul din salon să uite motivul pentru care se afla acolo. Şi-atunci spun că e bine, că măcar pentru o scurtă perioadă de timp, chiar şi pentru două săptămâni, drumul nostru în Spital nu a trecut neobservat sau fără ecouri. Ca un exemplu: în perioada “pregătitoare” în care mă plimbam cu voluntarele prin spital făcând chestionare legate de terapia prin artă, m-am întâlnit cu o doamnă a cărei ochi s-au luminat la prima mea întrebare.
“Aţi auzit de terapia prin artă?”
“Da! Soţul meu a participat anul trecut şi mi-a spus că s-a simţit în spital ca-n staţiune. Vreţi să vi-l arăt în fotografii? Apare chiar într-una de pe culoarul ăsta, în capăt!”

foto credit: Alin Barbir

foto credit: Alin Barbir

Pe Andreea şi pe bunica ei le-am cunoscut la prima ediţie de terapie prin artă, în 2012 şi ne-am reîntâlnit acum. De data asta, am sărbătorit împreună cea de-a zecea zi de naştere a Andreei şi am numit-o “şefa voluntarilor” – aş putea spune că nu există un “şef” mai plăcut de subordonaţii lui!
Fiecare zi mi-a dăruit lume nouă, gânduri noi şi momente speciale pe care am să le păstrez pentru multă vreme în minte. Nu le pot descrie pe hârtie, pentru că şi-ar pierde din intensitate, însă ceea ce e esenţial e faptul că întâlnirile noastre din sala cu geamuri de la parter au fost la fel de terapeutice pentru noi în aceeaşi măsură ca pentru participanţi.

Pentru mine, a dărui prin artă înseamnă a te deschide spre celălalt, a-l privi în ochi fără să-ţi fie frică să-i zâmbeşti şi să-i oferi astfel o mică parte din tine. Nu trebuie să fie o zi specială pentru a face un astfel de cadou cuiva: nu te costă nimic, dar cel care-l va primi va înţelege cât e de valoros.

Şi cu asta închei gândindu-mă la domnul Augustin care a pictat o cutie cu zâmbete pe care i-a dăruit-o voluntarei noastre, Bianca…

Alexandra FELSEGHI (regizor de teatru şi dramaturg, trainer “Dăruieşte prin artă”, iulie 2015) despre programul de terapie prin artă “Dăruieşte prin artă” (20 iulie – 5 august 2015, Spitalul Clinic de Recuperare Cluj-Napoca)