Dansul – un raison d’être!

Marți, 29 aprilie 2014:

Este marți, iar de data aceasta venim cu unul din multele exemple de teatru-dans de excepție pe care ni le oferă cei de la Nederlands Dans Theater !

Nederlands-Dans-Theater
Sunt genul de oameni care fac dans la un nivel greu de imaginat. Sunt genul de oameni pentru care dansul înseamnă mai mult decât o formă de exprimare. Dansul vine ca o nevoie vitală, fiind în sine un raison d’être. Ei denaturează baletul, dansul clasic, ducând dansul pe culmile experimentalului pur. Din anul 1959 până în prezent cei de la Nederlands Dans Theater și-au construit renumele de „cea mai cunoscută și inovativă companie de dans din lume”!

Dar cuvintele sunt de prisos când vine vorba de ei. Vă rugăm să aruncați o privire peste o parte din creația lor, aici:
https://www.youtube.com/watch?v=Q2ZcYVOo1gU

Dans, dans, dans!

Consumă Artă – Microstagiune Create.Act.Enjoy

În luna mai te provocăm să fii consumator de artă! 

Create.Act.Enjoy lansează campania Consumă Artă – Microstagiune Create.Act.Enjoy. În perioada 5 – 22.05.2014, vă invităm să fiți alături de noi la seri de teatru, expoziții, proiecții și ateliere de teatru. Evenimentele vor avea loc în cafeneaua Răgaz (str. Decebal nr. 22 – 24) şi în Reactor de creaţie şi experiment (str. Petofi Șandor nr. 4). Microstagiunea reunește șapte spectacole de teatru ale companiei Create.Act.Enjoy, precum şi o proiecţie de scurtmetraje, un atelier creativ pentru copii şi expoziţii de fotografie, quilling şi desen.

Consumă Artă - Microstagiune Create.Act.Enjoy

Campania „Consumă Artă – Microstagiune Create.Act.Enjoy” dorește să atragă atenţia asupra relaţiei Artist – Spectator. Această relaţie este una de co-dependenţă: arta nu poate exista fără publicul căruia să i se poată adresa, iar acesta are nevoie să realizeze consecinţele şi beneficiile actului artistic în viaţa sa.  Ne propunem să aducem în discuție: modalitățile prin care arta independentă își formează și fidelizează publicul; calitatea producțiilor independente oferite publicului; nevoia unei comunicări active între artiștii independenți.

Conform unui studiu întreprins de IRES în 2013 pe zona Clujului, 61% dintre cei intervievați nu au fost în ultimul an la teatru, iar 62% dintre cei intervievați nu au fost în ultimul an la cinema.

Având în vedere candidatura oraşului Cluj-Napoca pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021, considerăm că acțiunile culturale trebuie să ia amploare și arta independentă poate ajuta concret în această direcție. Un prim pas spre atingerea acestui scop îl reprezintă crearea unui public şi fidelizarea lui.

 

Partener principal: Răgaz

Parteneri: Beard Brothers, REACTOR de creație și experiment, Organizația Studenților Mediciniști

Parteneri media: Liternet, Art Act Magazine, Clujul Cultural, Revista Bulevard, cluj.com, I love Cluj, Transilvania Reporter, Evenimente în Cluj, inOras.ro, Niște Brand, Cluj Life, Zile și Nopți, TVR Cluj.

 

BILETE ȘI REZERVĂRI: 0733 353 997 sau hello@createactenjoy.com

INFORMAȚII SUPLIMENTARE: www.createactenjoy.com sau www.facebook.com/Create.Act.Enjoy

 

PROGRAM „Consumă Artă – Microstagiune Create.Act.Enjoy”:

 

5 mai

Ora 11 – CONFERINȚĂ DE PRESĂ: Deschiderea microstagiunii

Locație: Răgaz (str. Decebal nr. 22-24)

7 mai

Ora 20 – TEATRU: Un toast cu Diavolul, regia Cristian Pascariu

Ora 21.30 – EXPOZIȚIE: Beyond photography, beyond shrouds – expoziție de fotografie realizată de Alin Barbir

Locație: Răgaz (str. Decebal nr. 22-24)

8 mai

Ora 20 – TEATRU: SNAP, regia Cristian Pascariu

Ora 21.30 – PROIECȚIE DE FILM: 3 scurtmetraje în regia lui Cristian Pascariu

Locație: Răgaz (str. Decebal nr. 22-24)

14 mai

Ora 20 – TEATRU: Every day is a Bridget day, regia Alexandra Felseghi

Ora 21.30 – EXPOZIȚIE: Mom-Made – expoziție de quilling realizată de Rodica Lupan

Locație: Răgaz (str. Decebal nr. 22-24)

15 mai

Ora 23 – TEATRU: SNAP, regia Cristian Pascariu

*Spectacol invitat în cadrul Festivalului de Teatru Nou Arad

Locație: Club Flex Arad (str. Unirii nr. 5, Arad)

16 mai

Ora 20 – TEATRU: 4:48 Psihoză, regia Alexandra Felseghi

Locație: Reactor (str. Petofi Șandor nr. 4)

17 mai

Ora 20 – TEATRU: This is my body. Come into my mind, regia Alexandra Felseghi

Locație: Reactor (str. Petofi Șandor nr. 4)

18 mai

Ora 11 – ATELIER: Fii creativ, fii tu însuți – atelier de teatru pentru copii

Locație: Răgaz (str. Decebal nr. 22-24)

21 mai

Ora 20 – TEATRU (PREMIERĂ): E greu să fii Eugene, regia Mihail Onaca

Ora 21.30 – EXPOZIȚIE: Bestiar Onacian – expoziție de desene și proverbe realizată de Mihail Onaca

Locație: Răgaz (str. Decebal nr. 22-24)

22 mai

Ora 20 – TEATRU (PREMIERĂ): Zmeiada Spațială 2.0, regia Cristian Pascariu

Ora 21.30 – EVENIMENT SURPRIZĂ

Locație: Răgaz (str. Decebal nr. 22-24)

 

*Toate evenimentele din cadrul „Consumă Artă – Microstagiune Create.Act.Enjoy” vor avea sesiuni de Q&A cu actorii și regizorii implicați

 

Teatrul cafenelelor – interviu cu actorul Mihail Onaca, oferit de Ziar de Cluj

A jucat teatru in peste 30 de cafenele in orase din toata tara. De la Sibiu la Iasi, de la Bistrita la Botosani. Si-a modificat jocul dupa fiecare oras in parte, dupa dispozitia si caldura publicului. E actor, dar unul altfel; mai deschis, mai sincer, cameleonic. E teatrul de pe marile scene adus intre oameni, fara restrictii si fara reguli litera de lege.

Mihail Onaca face teatru in cafenelele Clujului de cand a terminat facultatea. Isi priveste spectatorul in ochi si ii urmareste reactiile: veze cat il judeca, cum il judeca, ce crede omul din fata lui despre ceea ce face, cum priveste el personajul. Relatia e una dificila, spune el, si foarte sensibila. De multe ori, se schimba de la spectacol la spectacol.

DSC_0144

foto: Alin Barbir

“In cafenele n-o sa ai niciodata acelasi public in fiecare seara. El se schimba de la seara la seara. De fiecare data, trebuie sa te mulezi pe public, nu poti sa il ignori. Publicul e diferit in fiecare parte. Nu stim niciodata ce-o sa fie; abia in momentul in care incepe spectacolul observam ce fel de public avem, care e energia lui, cat de cald sau rece e, daca oamenii sunt critici sau deschisi. Sibienii sunt diferiti de bistriteni, iar clujenii sunt diferiti de clujeni”, rade el.

A jucat si pe scena Operei Nationale, dar prefera oricand cafenelele; sunt doua medii absolute diferite, spune Mihail, iar modul in care interactioneaza cu publicul e diferit. In cafenele, publicul e “pe bune” acolo, personajul il vede si interactioneaza cu el. Iar asta e marea diferenta dintre cele doua tipuri de actori, marturiseste Mihail.

DSC_0335 copy

foto: Alin Barbir

“In momentul in care joci cu cel din fata ta si ii spui lui, personal, anumite lucruri, e clar ca altfel trebuie sa ai limbajul, vocea e alta, prezenta e alta. Mie imi place sa merg pe zona asta, sa fiu acolo, Oamenii sa zica: nu e teatru, e aici, se intampla acum si se intampla cu mine. Pleaca altfel acasa, raman cu o alta energie dupa spectacol, pentru ca se simt inclusi in acel act”.

Intr-o institutie, actorul isi joaca rolul, il duce pana la capat, dupa care merge la cabine. Relatia lui cu publicul se incheie odata cu tragerea cortinei. In schimb, la teatrul independent, oamenii raman dupa piesa si vorbesc cu actorii, le spun ce le-a placut, le spun ce nu le-a placut. Intreaba unde ii gasesc, schimba cu ei adrese de e-mail, numere de telefon.

“In momentul in care esti independent, promovarea incepe de la zero si tu trebuie sa te afirmi singur, sa anunti ca existi. Daca nu esti deschis ca om, nu esti cald, receptiv la pareri si nu stii cum sa te strecori, oamenii nu reactioneaza. Asta e diferenta intre actorii independenti si cei care sunt angajati in institutii”, explica actorul clujean.

DSC_0146

 

foto: Alin Barbir

Totul tine de el, de organizarea lui si de cata vointa are sa faca un eveniment. Nu il impinge nimeni de la spate. El alege cand si unde joaca, cum joaca. Suna aproape perfect, numai ca veniturile actorilor independenti sunt si ele o necunoscuta.

“Cea mai mare problema e constanta: faptul ca nu exista”, rade Mihail, apoi continua: “Uneori exista suficienti bani cat sa te descurci, nu sa traiesti bine, alteori nu. Depinde exact de cat muncesti. Vara e mai prost, oamenii stau pe terase si nu mai cauta spatiile inchise. Cel mai bine merge toamna; vin studentii inapoi in centrele universitare, publicul creste instant. E un sezon mai rece, iar oameni cauta spatiile inchise”.

Pe viitor, clujeanul si-ar dori sa colaboreze cu Teatrul National, sa joace si pe scene mari. Dar, mai mult decat atat, si-ar dori sa ajunga sa faca film. Pana una alta, in mai va avea loc premiera spectacolului sau “E greu sa fii Eugene”, un one man show de 45 de minute ce urmareste povestea unui snob din ziua de azi. Iar textul e scris integral de el.

Mulțumim Adina Fartușnic și Ziar de Cluj!

Și actorii zâmbesc câteodată

Marți, 22 aprilie 2014:

Suntem de părere că nimic nu funcționează în momentul în care lucrezi, dacă nu știi să îți iei acele câteva momente în care să poți să zâmbești sau să râzi din tot sufletul. Stresul unor repetiții, concentrarea de pe un platou filmare, seriozitatea cu care tratăm orice proiect, toate acestea au nevoie de acele momente de respiro – esențiale pentru a duce orice la bun sfârșit și pentru a săvârși un act artistic de calitate.

Laughing-Actors-Godfather

În acest sens, vă prezentăm un site care adună câteva materiale inedite – behind the scenes – ale filmelor precum: Pulp Fiction, The Godfather, Star Wars, Game of Thrones etc.

Actori care zâmbesc, multe râsete, voie bună și energie pozitivă, aici:
http://seriouslyforreal.com/celebrities/actors-laughing-between-takes/

http://cluj.com/locatii/cafeneaua-ragaz-cluj/

10 motive pentru care ne place RĂGAZ

Pentru orice turist sau „băştinaş”, Clujul e oraşul cafenelelor. În ultimul timp, datorită contextului sau a trend-ului, zecile de localuri încearcă să crească disponibilitatea spre cultură a clientelei. Unii patroni o fac mai bine, iar alţii mai puţin bine, după posibilităţi.

După cinci ani de „experienţe teatrale alternative”, cu actori schimbându-se într-o debara/şopron la -10 grade Celsius, în băi insalubre sau în spaţii fără curent, a căror epocă o credeam demult uitată, am găsit RĂGAZ, din pură întâmplare. Mai exact, în focurile organizării unui eveniment urgent. Şi acesta a fost „the beginning of a beautiful friendship”.

10 motive pentru care ne place RĂGAZ:

  • Aici am descoperit oameni frumoşi, deschişi şi interesaţi de evenimentele noastre;
  • Spaţiul este încăpător, iar scaunele comode pot aduna peste 70 de spectatori;
  • Nu se fumează! – Fumător sau nu, nu vă imaginaţi cât de incomod este pentru un actor să joace inhalând un aer de scrumieră;
  • Ne respectăm reciproc: nu se iau comenzi la bar în timpul spectacolului, deci nu veţi pierde vreo replică sau scenă din cauza expresorului sau a storcătorului de fructe;
  • Clienţii sunt conştienţi de faptul că participă la un spectacol/performance şi, ca atare, sunt punctuali;
  • Din această cauză, spectacolele noastre din RĂGAZ nu vor începe niciodată cu o oră mai târziu decât cea care apare în event-ul de pe Facebook;
  • Avem „colţul” nostru personalizat, cu afişe, fotografii şi cărţi de vizită;
  • Chiar dacă e în curte, baia este una din cele mai curate experiențe;
  • Wireless „full signal”, care nu te lasă la greu;
  • Aţi comandat un cocktail în RĂGAZ? Noi da! Şi îl recomandăm alături de cafea şi ciocolată Mishka;

DSC_0064foto: Alin Barbir

În concluzie, cum ar spune americanii „a business is a business” – dar să nu uităm că  un „business” implică în primul rând, oameni, şi în al doilea rând, principii. Nicăieri nu te simţi mai bine ca „acasă” şi RĂGAZ ne dă acest sentiment, prin deschiderea şi disponibilitatea lui, prin oamenii frumoși care l-au făcut posibil, prin optimismul şi geamurile lui imense pe care clienţii şi-au lăsat gândurile de-a lungul timpului.

Dacă v-am convins, faceţi o plimbare până acolo şi întoarceţi-vă la spectacolele Create.Act.Enjoy!

Detalii: http://ragaz.ro/ sau https://www.facebook.com/ragaz.ro

Interviu cu actorul Mihail Onaca – oferit de Metropotam

SAMSUNG CSC

foto: Radu Mihai Iani

 
Am auzit de Create.Act.Enjoy in februarie, cand au jucat un spectacol la Bucuresti. I-am urmarit de atunci prin tara, pe la festivaluri si chiar in India, unde o fotografie din spectacolul de dans a ajuns sa fie folosita de festival, pentru afis.

Create.Act.Enjoy este o aventura: șase tineri, actori, regizori și un fotograf, s-au intalnit in 2011 in Cluj-Napoca si au inceput sa lucreze impreuna.

Cei 5 tineri sunt: Diana Buluga (actor), Raluca Lupan (actor), Mihail Onaca (actor), Alexandra Felseghi (regizor de teatru), Cristian Pascariu (regizor de film), Alin Barbir (fotograf)

Noi am stat de vorba cu Mihail Onaca despre teatrul de acum, trairi, spectacole, proiecte, Bucuresti si vise.

1. Ce spectacole faceti voi si ce aduc ele nou?

Pana in prezent, am creat doua productii cu care ne laudam: Un toast cu Diavolul (spectacol de teatru construit pentru spatii alternative) și This is my body.Come into my mind (spectacol de teatru-dans).

Primul spectacol este construit special pentru spatiile non-conventionale de teatru: cafenea, bar, club, sala de conferinte. Ne adresam unui public cu o medie de varsta de 30 de ani. Este un spectacol inedit prin tema pe care am abordat-o: Diavolul secolului XXI si compania subpamanteana „SatanCorp”. Intotdeauna am crezut ca Satan nu e un monstrulet mic, meschin si cornut.

In acest spectacol, Diavolul și fetele lui sunt aparitii moderne din lumea Business, aflati pe pamant pentru aniversarea SatanCorp și, implicit, a Diavolului. Publicul este invitatul special al evenimentului, celebrand alaturi de cei trei implinirea a 666.666 de ani de succes diabolic.

Al doilea spectacol este bazat pe dans si expresie corporala, fiind construit pe tema femeii și a feminitatii in contextul societatii de astazi. Prin acest spectacol, echipa si-a propus sa caute impreuna cu spectatorii raspunsuri la intrebari precum: Ce inseamna sa ai personalitate in ziua de astazi? Cum te poti defini intr-o societate care e din ce in ce mai confuza? Cum poti sa te regasesti intr-o lume in care timpul e un lux?

Este un spectacol care contine un mesaj, un strigat intr-o lume din ce in ce mai surda.

2. Prima data pe scena alaturi de Create.Act.Enjoy. Vreo intamplare iesita din comun?

E un sentiment foarte placut de siguranta cand joci alaturi de oameni care iti sunt prieteni, nu doar colegi. Ma simt intotdeauna in siguranta alaturi de Diana Buluga si Raluca Lupan.

Prima oara am jucat alaturi de ele Un toast cu Diavolul in fata unui public corporatist, iar cel mai iesit din comun mi se parea cum ne pregateam noi pentru spectacol intr-o debara mica si anosta, iar in sala era plin de rochii de seara, punci, papioane si mancaruri fine.

1374410_545787672159539_1664267898_n

foto: Bogdan Botofei

3. In ce orase ati mers in turneu si cu ce piese? Cum au reactionat oamenii, ce fel de oameni vin la spectacolele voastre?

Un toast cu Diavolul s-a bucurat de reprezentatii in Bucuresti, Iasi, Cluj-Napoca, Botosani, Baia Mare, Turda, Piatra Neamt si Bistrita.

This is my body.Come into my mind a fost jucat in Cluj-Napoca, Bistrita, Kerala (India) si Skopje (Macedonia).

Pentru mine experienta cu publicul e una din partile cele mai importante cand vine vorba de a juca teatru. Nu exista nimic mai placut ca sentimentul de a fi bine receptat si, prin urmare, placut. Teatrul pe care il facem noi este despre si pentru public.

Avem parte de foarte multe tipuri de oameni. Am avut spectatori cu varste de la 8 la 80 de ani, dar peste tot unde mergem publicul e diferit. Am avut parte de surprize foarte placute in Bucuresti si Iasi, unde spectatorii au fost foarte calzi si receptivi, dornici sa ne asculte si sa-si exprime punctul de vedere atat in timpul, cat si dupa spectacol.

In Cluj-Napoca vin foarte multi tineri sa ne vada, iar Un toast cu Diavolul a avut parte deseori si de un public corporatist (+30 ani). Inca exista o mare frica in ceea ce priveste publicul si teatrul independent, pe care ne propunem sa o inlocuim cu ceva mai mult curaj.

Vrem sa atragem oamenii in spatiile alternative de teatru. Calitatea unui act artistic nu tine de institutia in care se desfasoara, ci de oamenii care il infaptuiesc.

IMG_4762

foto: Ștefan Fekete

4. Despre experienta de la Bucuresti.

Am jucat Un toast cu Diavolul la Bistro Tirebouchon in 16 februarie anul acesta si, trebuie sa recunosc, aveam emotii pentru acest spectacol. Spectatorul din Bucuresti e deja antrenat cu spectacole independente si are multe optiuni cand vrea sa iasa din casa intr-o seara.

Speram sa avem public, sa fie receptivi, sa ne priveasca deschis si obiectiv. Diavolul e un personaj dificil si complex, deseori judecat gresit, privit cu reticenta. In schimb, cand am aparut in fata publicului din Bucuresti si am zis prima replica, am stiut ca nu vor fi probleme.

Oamenii au fost excelenti. S-au distrat copios, au interactionat cu noi, au gustat toate straturile de comic din text. Ne-am simtit foarte bine, iar cu ocazia asta pot sa spun ca ne dorim enorm sa revenim cu acest spectacol in Bucuresti!

5. Locul preferat din Bucuresti.

Imi plac foarte mult stradutele ascunse si linistite din centru, din spatele bulevardelor agitate. Nu am un loc anume preferat. Mai degraba as spune ca imi place sentimentul pe care il am de fiecare data cand ajung in Bucuresti si gasesc oameni sprinteni, plini de viata si vorbareti. Apoi vad zecile de stiluri arhitecturale, toate la un loc. E un haos care imi e foarte drag.

6. Bucurestiul in 10 cuvinte

Haos. Frumusete. Viata. Criza. Excentric. Oameni. Eclectic. Tristete. Muzica. Arta.

Onaca

foto: Cristian Pascariu

7. Care e definitia ta a cuvantului hipster.

Hipster inseamna ceva care cand eram eu mai tanar ( o zic asa chiar daca am 25 de ani ) insemna NORMAL pentru cineva cu un nivel de inteligenta peste mediu. Noi ascultam muzica buna, citeam carti bune, aveam idei bune.

Acum multe dintre acestea au ajuns denaturate de cei care le practica. Ascultam muzica buna = suntem diferiti/nu suntem mainstream; citim carti bune = avem carti bune in biblioteca, dar nu le citim; avem idei bune = doar noi gandim bine, voi sunteti parte din turma.

Acestia nu sunt hipsteri, sunt tinerii lipsiti de inteligenta si cultura de astazi. Termenul de hipster e folosit de multe ori aiurea astazi, insemnand in esenta cu totul altceva.

8. Pentru cei care nu stiu multe despre tine, cine e de fapt Mihail Onaca?

Mihail Onaca. Sunt multe lucruri care ma definesc, asta pentru ca imi plac foarte multe lucruri si ma implic tot in atatea. In mare parte a timpului sunt actor la Create.Act.Enjoy. Imi place foarte mult sa scriu (am cateva proze scurte comice-absurde publicate deja) si mai sunt si fotograf ocazional.

Joc roluri negative pentru ca am o figura de om rau ( just, nu?), dar in realitate sunt un tip agitat, poznas si copilaros, cu o imaginatie bogata spre prea-bogata. Imi plac scriitorii rusi, oamenii in general, pasarile in particular. Vreau sa calatoresc, sa cunosc lumea. Vreau sa joc in filme. Vreau sa fiu faimos.

Vreau sa mai scriu, dar ma opresc. E mai bine sa ma cunoasteti personal.

 

SAMSUNG CSC

foto: Radu Mihai Iani

9. Ce iti place si ce te deranjeaza la bucuresteni?

Cum am mai zis, imi place ca sunt agitati, vioi, certareti. Imi place mai ales faptul ca se bucura de viata. Sunt oameni care actioneaza mai mult, gandesc mai putin – ceea ce e foarte sanatos de multe ori.

Ma deranjeaza ca uneori nu isi dau seama cand devin galagiosi intr-un context nepotrivit. Nu imi plac acei bucuresteni care prin faptul ca locuiesc in capitala se considera deasupra oamenilor din restul tarii (din fericire, am intalnit foarte putini)

10. Ce proiect/idee la care tii mult nu s-a concretizat inca, dar asteapta contextul potrivit?

Imi doresc de 3 ani sa joc intr-un spectacol de teatru-dans. Am lucrat foarte mult in facultate pe zona aceasta, dar prea putin am avut ocazia sa ma perfectionez dupa absolvire. Insa din toamna, eu si colegii mei pregatim mai multe spectacole-surpriza – exista sanse sa avem si un spectacol de teatru-dans.

Dar mai mult decat asta, astept sa vina acel regizor de film care va vedea in figura mea „teatrala” un potential pe pelicula. As vrea sa nu se faca doar filme despre viata simpla a omului banal din Romania. E cazul sa se incerce si altceva.

Ma consider potrivit pentru altceva. Din nou, astept o colaborare in acest sens. Imi doresc foarte mult sa joc in filme si cred ca trebuie sa existe undeva un regizor de film care va sti cum sa ma valorifice.

11. Cum functioneaza piesele de teatru, avand in vedere ca vorbim despre un mediu neconventional? Daca va vrem la Bucuresti, ce trebuie sa facem?

Functioneaza foarte simplu: ne intelegem cu oamenii care detin spatii alternative si, daca ajungem la o intelegere, venim si jucam.

Deci, daca ne vreti la Bucuresti, ne gasiti pe facebook și pe www.createactenjoy.com

12. Planuri de viitor.

Ne dorim un spatiu stabil pentru spectacole in Cluj-Napoca. E cel mai mare plan de viitor pe care il avem.

Ne dorim sa reluam programul de terapie prin arta la spitale din Cluj-Napoca sau alte orase din tara.

Si ne mai dorim sa aducem cultura independenta la un nivel inalt in Romania. Vrem sa obisnuim oamenii cu teatrul alternativ – sa le oferim noi moduri de a consuma arta.

Personal, imi doresc toate de mai sus, plus cat mai multe roluri, cat mai multe intalniri utile pe plan profesional, multe calatorii. Si, cum am mai specificat, vreau sa ajung faimos si apreciat prin/pentru calitatea muncii mele.

13. Top 5 lucruri cu care va laudati.

1. In perioada septembrie-octombrie 2012, compania noastra a implementat primul proiect de terapie prin arta la nivel local prin campania „Arta pentru viata” in cadrul Spitalului Clinic de Recuperare Cluj-Napoca, prin finantarea oferita de compania farmaceutica Servier Pharma.

2. Spectacolul This is my body. Come into my mind a participat la Festivalul International de Teatru Kerala (ITFoK), Thrissur, India, o fotografie din spectacol devenind imaginea oficiala a festivalului (ianuarie, 2013)

3. Turneu national cu spectacolul Un toast cu Diavolul (ianuarie – iulie 2013)

4. Grant Administratia Fondului Cultural National pentru spectacolul This is my body. Come into my mind (mai, 2012)

5. Scurtmetrajul Dupa un an realizat de Cristian Pascariu a fost selectat in sectiunea Short Film Corner la Cannes Film Festival, Franța (mai, 2013)

IMG_9495

foto: Cristian Pascariu

14. Ultima intrebare…care e ultimul vis ciudat pe care l-ai avut noaptea? Cand esti in turneu sau cand lucrezi intens la un rol, visezi diferit?

Cand lucrez la ceva, visez mult mai agitat si de cele mai multe ori are legatura cu tema pe care ma concentrez la repetitii. Am tot visat furtuni si uragane in ultimul timp. Imi amintesc o secventa cu Diana Buluga, colega mea de la Create.Act.Enjoy, care era intr-un costum de baie turcoaz.

Eram amandoi intr-un vestiar de bazin, construit din piatra umeda si rece. Erau multi oameni, iar Diana a aprins mai multe lumanari pe pietre, s-a intins pe un prosop si a indemnat oamenii sa faca la fel si apoi sa doarma. Cand ne-am trezit, Diana m-a luat de brat si alergam pe o plaja de langa Barcelona prin uragan si abia o auzeam urland:

Onaca, trebuieeee sa gasim o strada pe care sa jucaaaaaaaaam!!!

 

¬ Articol realizat de Andreea Verde, oferit de Metropotam !

fotografii: Bogdan Botofei, Laura Bâlc, Radu Mihai Iani, Ștefan Fekete, Cristian Pascariu.

_LBP9827- (1)

foto: Laura Bâlc

Anatomia fotografiei – cum și de ce

Jen receiving communion

foto: Angelo Merendino

 

Marți, 15 aprilie:

Ne-a atras atenția acest site extraordinar care reunește nu doar fotografii frumoase, cât și poveștile sensibile din spatele lor. Ce impact are asupra ta documentarea morții unei persoane dragi? Cum te apropii de subiectele aflate într-o situație critică? De ce alegi să pui moartea în contrast cu cel mai romantic oraș din lume – Paris?

Seria aceasta de fotografii ne arată cât de subtilă și sensibilă este arta fotografică, ce corzi poate ea atinge și cât poate să ne schimbe percepția asupra noastră și a celor din jur.

Felicităm inițiativa celor care au pus bazele acestui site, punând sub reflector teme delicate și unice.

Intrați cu grijă, priviți cu atenție și lăsați-vă atinși:
http://www.imagedeconstructed.com/

 

Lost in Transition – coming SOON!

Dragi susținători, spectatori, fani și, nu în ultimul rând, prieteni,

Vă informăm că producția LOST IN TRANSITION va fi scoasă la lumină în decursul lunii septembrie! Repetițiile au început, idei există până dincolo de stratosferă, iar energia și pofta de lucru sunt duse la extrem. Pe scurt, toate au mers excelent până acum, în primul rând mulțumită vouă – susținătorilor noștri.

Din cauza multitudinii de activități care au apărut pe parcursul ultimelor trei luni, am decis să amânăm premiera spectacolului LOST IN TRANSITION pentru luna septembrie!

Printre activitățile care ne-au ținut ocupați în această perioadă, amintim: atelierele de cinematografie și ultimul scurtmetraj al regizorului Cristian Pascariu (Mădălina, fată dragă – care va fi lansat în curând), repetițiile și premierele spectacolelor Cum vă place și Ex/Centric, produse de Teatrul Național Cluj-Napoca (în care sunt distribuiți Diana Buluga și Mihail Onaca) și cercetarea/redactarea lucrării de doctorat a Ralucăi Lupan și a Alexandrei Felseghi. De asemenea, am demarat campania 2% din impozitul pe venit”, pentru toți cei care doresc să susțină activitățile și proiectele noastre!

Vă mulțumim foarte mult pentru înțelegere, NU am uitat de voi și abia așteptăm să vă recompensăm susținerea printr-un spectacol de excepție – LOST IN TRANSITION! Coming SOON!

 

Pestera 6

                                                    foto: Mihail Onaca

Interviu cu actrița Raluca Lupan – oferit de LiterNet

Născută în 1984, Raluca Lupan a absolvit, în 2009, Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. În prezent, Raluca Lupan este doctorandă şi asistentă universitară în cadrul aceleiaşi instituţii (clasa Miriam Cuibus). De la teatru-dans până la contact-improvisation, diferitele sfere din zona artelor spectacolului în care tânăra actriţă îşi desfăşoară activitatea poartă amprenta categorică a contemporaneităţii şi a deschiderii faţă de experiment. Pasiunea pentru inovaţie şi dorinţa de libertate artistică au adus-o în 2011 alături de ceilalţi cinci membri ai Create.Act.Enjoy, un demers artistic iniţiat de câţiva tineri absolvenţi de Teatru de la Cluj şi conceput ca platformă care vizează nu doar teatrul şi performance-ul, ci şi implicarea directă în comunitate. 
Apropiindu-se de roluri cât mai variate şi refuzând instalarea într-o singură formulă de joc, artista originară din Câmpia Turzii are un repertoriu în care se regăsesc atât personaje din Gogol, cât şi unele inspirate din universul unor autori de astăzi, precum M.J. Weeks, Mircea Cărtărescu sau Sarah Kane. Fascinată de aceasta din urmă, Raluca Lupan dă viaţă, în 2011, personajului feminin din 4.48 Psihoză (regia: Alexandra Felseghi), montare care a constituit chiar spectacolul său de disertaţie. Cea mai recentă reprezentaţie a avut loc în data de 2 februarie 2014, la Cluj-Napoca. Pe 21 martie 2014, Raluca Lupan participă cu performance-ul THE BREAK(up) în cadrul programul maraton Caută o reacţie!, organizat de Reactor la Cluj. 

foto: Crina Prida

Beatrice Lăpădat: Cele mai multe dintre rolurile tale si, de altfel, ceea ce eşti şi ce manifeşti dincolo de scenă reprezintă o provocare a rolurilor de gen în societatea actuală. Mă gândesc aici la personaje precum Lilith din Un toast cu Diavolul (regie: Cristian Pascariu), la “She” din This is my body. Come into my mind (regia: Alexandra Felseghi, coregrafia: Melinda Jakab) şi, bineînţeles, la “Ea” din 4.48 Psihoză. Crezi că respingerea conceptului tradiţional de femeie / feminitate te împinge către anumite personaje sau îţi iei libertatea de a infuza tu în acele personaje ceea ce crezi că te defineşte şi din acest punct de vedere?
Raluca Lupan: Conceptul ăsta de “femeie” l-am căutat din adolescenţă. Mă pasionau maşinile şi motocicletele, urcatul în copaci, adoram bicicletele şi îmi plăcea să fumez. Nimic din ceea ce fac fetele. Ascultam rock / metal şi citeam Cronicile Vampirilor. Când sărutam un băiat, nu inchideam ochii! Am crescut şi tot nu închid ochii când sărut un bărbat. Mi-am făcut tatuaje şi mi-am deconspirat clavicula ca să văd dacă acolo se ascunde “feminitatea” despre care tot auzisem. Am realizat un spectacol cu Diana Buluga în regia Alexandrei Felseghi, This is my body. Come into my mind, în care vorbim despre feminitate şi ce înseamnă asta azi. Nu am un răspuns clar. După toate reprezentaţiile, eu încă sunt în faza de căutare. Cât despre personaje, aş spune că mai degrabă ele m-au ales pe mine decât invers. M-au ales în momentele potrivite. The right character at the right moment! Aveam nevoie de ele atunci. Şi ne-am luat aici, acum de guler, ne-am luptat pentru teritoriu pe suprafaţa corpului meu şi am câştigat. Eu sau ele? Asta e discutabil…

B.L.: Ce ţi-ai propus la început cu Bridget Jones, aşa cum apare ea în Every Day Is a Bridget Day (regia: Alexandra Felseghi), şi cum ai lucrat la personaj astfel încât să nu transformi abordarea într-o alunecare în ironie superioară şi persiflare?
R.L.: Construcţia sau ideea pentru acest spectacol, Every Day Is a Bridget Day, a pornit de la o nevoia de a lăsa toate artificiile teatrale deoparte. Nevoie de a fi simplu în conturarea poveştii unui om. Fără o acumulare voită de tehnici. Şi apoi am luat totul “în serios”. Bridget nu e o caricatură. E reală. Ca mine. Ca tine. Femeia care, da, citeşte Cosmo, are probleme cu greutatea, cu imaginea ei, dar asta nu o transformă într-un personaj superficial. Iubeşte. Supravieţuieşte momentelor dificile. Este confuză. Are zile pline de nebunie şi de urât. Fiecare zi e o şansă pentru ea. Şi cred că îi place să râdă.

B.L.: Cum s-a născut prietenia cu Sarah Kane? 
R.L.: Eram în anul II de facultate. Citisem pe un afiş “4.48 Psihoză de Sarah Kane“. Am privit afişul cu o oarecare neîncredere. Era un one-woman show al unei studente de la master. Mi-am zis că nu cred că vreau să văd asta. Apoi am dat peste text. Pe la final de an II văzusem deja două montări de la Teatrul Naţional, una în regia lui Răzvan Mureşan şi a doua în regia domnului Mihai Măniuţiu. Textul începea să devină obsedant. Luasem tot ce scrisese Sarah şi citeam… Iar uneori,  pe stradă, auzeam în capul meu: Aminteşte-ţi lumina şi crede în lumină! 

Eram cu cea mai bună prietenă la a doua reprezentaţie a Psihozei în regia domnului Mihai Măniuţiu şi, la un moment dat, auzind aceste replici, am luat-o de mână. Mi se făcuse frică! Inima pulsa destul de tare. Timpul a trecut şi pentru disertaţie trebuie să tratez un text. O lucrare scrisă şi una practică – un rol. Şi atunci au reapărut aceste replici: Aminteşte-ţi lumina şi crede în lumină! Toate gândurile s-au oprit. “Asta e. Asta voi face pentru disertaţie”, mi-am zis. Şi au urmat trei luni de muncă împreună cu Alexandra într-o sală de actorie.

 

4:48 Psihoză

foto: Andrei Niculescu

B.L.: În ce alt secol te vezi jucând teatru?

R.L.: Numai în secolul ăsta. It’s the Age of SARAH KANE!

B.L.: Crezi? Mie mi se pare că Sarah Kane este acum mai degrabă abandonată în mod voit într-un con de umbră, ca şi cum ar fi condamnată să mai moară o dată prin ignorare. Acum, în 2014, pe 20 februarie, s-au împlinit 15 ani de la moartea ei şi nu s-a întâmplat nimic semnificativ şi cu ecou care să marcheze acest moment. Nici măcar în Anglia, atât cât am avut acces la informaţia asta prin internet. În acelaşi timp, se poate observa că mulţi care iubesc sincer teatrul parcă se lovesc de ceva – şi nu îmi dau seama exact ce ar putea fi acel “ceva” – care nu le dă voie să intre în acel spaţiu al ei. Ca şi cum ar fi un fel de prag al suportabilităţii în materie de teatru.
R.L.: Pentru mine chiar este “the age of Sarah Kane“, eu aşa o trăiesc. Depresia e ceva cu care m-am confruntat toată adolescenţa. Poate că o numeam melancolie şi poate era din cauză că pe vremea aceea îmi doream să fiu nemuritoare. Vampir. Şi discutam mult despre sinucidere cu prietenii mei, cu care colindam cimitirele. Totul pornea de la sunetul de chitară şi poezie. Lipsiţi de tehnologie, eram noi împotriva lumii.

Dar eu nu pot trăi fără Sarah Kane. Habar nu am de ce multora le e frică. Poate le e frică de limbaj. La teatru nu ar trebui să auzi franc “I can’t fuck“?!? Mulţi cred că pe scenă lucruriletrebuie să fie frumoase. Eu nu cred asta. Şi ne prefacem că noi nu folosim astfel de cuvinte. Nu e cam ipocrit? Nu cred nici în extrema cealaltă în care, doar pentru că noi înjurăm, toate piesele (contemporane) ar face bine să conţină un limbaj “licenţios”. Dar poate că eu o iubesc prea mult pe Sarah Kane şi textele ei şi simt nevoia să o “apăr” de restul lumii care nu e familiarizată cu ea şi cu scrierile ei.

Sarah Kane e esenţă pură, poezie! Şi în textele Sarei poţi avea toată libertatea de a crea. Ea nu te îndrumă într-o direcţie clară, spunându-ţi: “Uite! Asta e situaţia pe carea ar trebui să o joci”. Tu, împreună cu regizorul, poţi alege situaţia şi spaţiul. Mai liber de atât nu se poate. Pentru 4.48 am avut aceast privilegiu: am putut alege dintre infinitele posibilităţi / idei. Noi am ales un colţ dintr-o cameră de spital. Spaţiul de joc 2m / 2m. Posibilităţi de abordare a textului: nemărginite!

B.L.: Ce şi-ar spune Bridget Jones şi personajul feminin din 4:48 Psihoză dacă ar sta la aceeaşi masă?
R.L.: S-ar întâlni într-un bar. Asta e sigur. Bridget ar bea bere, Ea – vodcă. Ea nu ar avea destule ţigări şi i-ar fuma toate ţigările lui Bridget. Nu cred că ar avea nevoie să spună ceva.

B.L.: De câtă luciditate şi sănătate mentală are nevoie o actriţă ca să se descurce în hăţişul mental al unui personaj precum cel din Psihoză
R.L.: Nu pot vorbi despre Psihoză decât personal, din perspectiva mea. Totul la Sarah Kane e personal. Cel puţin, aşa văd eu lucrurile. Dar o actriţă care ar vrea să joace personajul din Psihoză are nevoie de experienţe, de o doză de inconştienţă, de vid, de preaplin, de nesomn, de imagini obsedante, de mizerie, de necuvinte, de violenţă, de salturi mortale în interior, de a lăsa deoparte gesturile precaute şi frumoase, de sânge, de organe genitale puternice, de nesiguranţă, de un mic episod psihotic la 4.48, de atacuri de panică, de… a putea să-şi devoreze propriul suflet în fiecare rostire de cuvânt, de a accepta şi a se preda tăcerii la 4.48.

B.L.: Crezi că perspectiva feminină este suficient de vocală în teatrul / arta din spaţiul autohton, în termenii unei eliberări totale de orice construct masculin proiectat asupra identităţii feminine? Este o asfel de eliberare posibilă, fie ea individuală sau colectivă?
R.L.: Nu ştiu dacă eu cred în feminin versus masculin. Pe scenă suntem prezenţe, fără gen, fără sex. Ar fi frumos să fim împreună pentru un moment. Simplu.

B.L.: Simţi vreodată teatrul ca pe o formă de infracţiune?
R.L: Ştii cum e asta? I change the prison of my body with the character’s prison.  E ca şi cum mă mut de la penitenciarul din Gherla la cel din Poarta Albă. Şi unele personaje mă ţin prizonieră pe mine, Raluca, ani de zile. O aduc pe Sarah aici. De patru ani fac penitenţă alături de – sau mai bine zis – în trupul personajului EA din 4.48 Psihoză. Mai mult decât atât, cred că am primit sentinţa: închisoare pe viaţă în acest caz penal. Când construieşti un personaj, e ca şi cum ţi-ai ispăşi pedeapsa. Mănânci puţin şi prost, nu dormi, eşti mereu în gardă, pentru că sigur în noaptea asta va veni o idee genială; stai cu cuţitul sub pernă, pentru că vei pune ideea aia la zid şi, dacă ea nu va funcţiona pe scenă, e nevoie să ştii asta ca să poţi prinde altele; pe cele care nu funcţioneză le ucizi şi mergi la victima următoare, scrii despre tot în scrisori adresate celor de acasă. Nu e o stare de confort, e o stare de asediu. Care pe care? Cine supravieţuieşte “transformării”? Tu? Personajul? Veţi mai putea locui amândoi în chiria temporară, adică în acelaşi corp?

B.L: Cum te apropii de spaţiul în care joci, cum îţi reconfigurezi arhitectura locului astfel încât să ţi-o absorbi şi să fii funcţională acolo?
R.L: În primul rând, studiez spaţiul (acesta este un exerciţiu pe care îl facem la facultate). Mai simplu spus, mă acomodez cu el şi îl las pe el să mă cunoască. Să cunosc obiectele cu care e el dotat. Faptul că nu joc în acelaşi spaţiu mă pune în gardă. Mereu o altă posibilitate. O felie de improvizaţie. În acest fel, spectacolul e “viu”, acelaşi şi totuşi altul.

B.L.: Cum se influenţează reciproc activitatea ta ca asistentă universitară la Facultatea de Teatru şi practicarea efectivă a actoriei? Ce ai câştigat într-o parte şi ai dus în mod fertil şi în partea cealaltă?
R.L.: Mi-ar plăcea ca lumea în care trăim să aibă mai multă substanţă. Profunzime. Când iubim, să iubim. Nu să o facem virtual. Când urâm, asta să fie. Mi-ar plăcea ca atunci când cineva vrea să dea la teatru, să se înscrie la teatru pentru că nu poate trăi altfel. Nu vreau să fie ceva superficial. Să nu vrei să fii un actor ca toţi ceilalţi, să ai vise mari, să te consume pe de-a-ntregul. Să nu fie totul “călduţ”. Profesorii mei – Miriam Cuibus, Filip Odangiu, Cristian Grosu, Patricia Boaru, Anca Doczi şi Miklós Bács – cu care am lucrat numai la master, m-au învăţat că nu poţi face meseria asta fără nebunia de a dori (conştient) să te arunci în gol. Să vrei să cazi, să ai încredere că te va prinde cineva. Asta aş vrea să văd în ochii acelora care vin aici şi pe care poate am să îi învăţ câte ceva. Deşi cred că eu mai am multe de învăţat. Cei care m-au “îndrumat” în anii facultăţii – deşi acesta e un termen prea sărac – cei care m-au primit în familia asta a histrionilor m-au reclădit. M-au făcut mai puternică, m-au învăţat să stau dreaptă, să iubesc jocul, să respect actul artistic, să îmi pun întrebări, să îmi apăr opiniile, să văd dincolo de aparenţe, să vreau mereu să îmi depăşesc limitele şi spaimele, să nu cred în autosuficienţă.

Când am terminat masterul, Alexandra Felseghi alături de una dintre colegele mele, Florina Florian, şi cu mine jucam teatru în baruri. Pur şi simplu atunci am găsit o astfel de alternativă. În Cluj nu se făcea asta. Am ales să facem teatru în bar pentru că nu aveam unde, posturile în instituţiile de teatru fiind blocate, dar şi pentru că voiam să facem teatru aşa cum am fost învăţate. Oriunde. Dar asta nu însemna că făceam mai puţin. Lucram ca în facultate. Cu seriozitate şi consum 1.000%. Mi-ar plăcea să văd “inconştienţa” asta acum. Şi sunt conştientă de timpul în care trăim,  timp care îţi cere bani ca să supravieţuieşti. Lucrez acum, la facultate, alături de oamenii care mi-au fost profesori. Şi ei au rămas însetaţi de teatru. Sunt dornici să înveţe o tehnică nouă pe care nu au experimentat-o şi au o putere fantastică de a dărui. Mereu mă întreb: Cum fac asta? Şi poate că pentru mine răspunsul e: dintr-o nemărginită dragoste  pentru teatru. Niciunul dintre profesorii mei nu îmi dă voie să uit asta şi le sunt recunoscătoare pentru că îmi permit să le stau aproape. Aşa nu voi uita.

B.L.: Dintr-o nemărginită dragoste pentru teatru a început, în 2011, şi proiectul Create.Act.Enjoy.Ce vă ţine sudaţi şi ce dă identitate acestei legături care există între voi? 
R.L.: Create.Act.Enjoy. 6 oameni: Diana Buluga (actriţă la Tearul Naţional Cluj Napoca), Mihail Onaca (actor colaborator al Teatrului Naţional Cluj-Napoca), Raluca Lupan (actriţă), Alexandra Felseghi (regizor de teatru), Cristian Pascariu (regizor de film), Alin Barbir (fotograf). Cu toţii eram “singuri” din punct de vedere profesional. Am colaborat la un proiect de terapie prin artă,Artă pentru viaţă, la Spitalul de Recuperare Cluj-Napoca. Şi aşa am pornit mai departe, împreună, pentru că am văzut că putem funcţiona ca un grup.

Ceea ce ne ţine sudaţi e faptul că dorim să facem meseria asta pentru care am fost pregătiţi în anii facultăţii; ne sprijinim reciproc, luptăm lipiţi unul de spatele celuilalt. Suntem importanţi unul pentru celălalt. I found my professional church (sună bine în engleză). Şi de la ei am învăţat cele mai multe lucruri din punct de vedere profesional, dar şi în plan personal. Poate sună a clişeu, dar aceşti cinci oameni mă fac să îmi doresc să fiu un actor şi un om mai bun. Constant. Provocându-mă, fără menajamente. Cu răbdare. Şi, mai ales, cu nebunia lor! Mă fac să scap de mediocritate, pentru că niciunul dintre ei nu îmi “permite” să dau mai puţin atunci când lucrăm. Sunt mândră de ei când îi văd realizând alte proiecte. De exemplu Diana, Mihail şi Cristian au realizat un 2 men / 1 woman show care se numeşte SNAP. E unul dintre cele mai savuroase texte despre societatea asta. Acut. Sincer. SNAP este un zoom asupra societăţii contemporane americane, un reality show în care ne sunt expuşi oameni din toate straturile sociale. Mai mult decât atât, nu este doar “un alt spectacol despre America” – e un spectacol despre noi toţi, despre nevoia noastră de libertate.

Diana (actriţă a Teatrului Naţional) alături de Cristi, Vasile Gherghel, cunoscut drept Electron Labs, şi Crina Prida au realizat un performance în mansarda Crinei din Cluj, numit Terra 13. Mihail are un talent extraodinar la scris şi adesea îl “citesc” în Tribuna. Acum e la doua colaborare cu Teatrul Naţional. Mihail e un performance ambulant. Proza lui, desenele, fotografiile lui sunt mereu o felie de umor, ironie şi absurd! Cristian a terminat cel de-al cincilea scurtmetraj. Face teatru şi workshop-uri de cinematografie, coordonează flashmoburi. Alin este mereu plin de poezie şi te lasă uimit când îi priveşti fotografiile, iar Alexandra ne pregăteşte o surpriză ce implică vocea ei incredibilă. Aceşti cinci fantastici sunt cei care nu m-au părăsit, nici în sens profesional, nici în plan personal. Înţelegi? În această societate în care totul e bazat pe “Ce câştig dacă te ajut?“, când totul e de vânzare, ei nu m-au vândut, mă ţin cu ei! Sunt oamenii pe care îi iubesc şi pe care mă pot baza. Sunt cei care mă vor “prinde”!

Cei cinci alcătuiesc familia mea, găsită după facultate. Şi mă bucur că sunt ai mei. Şi aici las egoismul să iasă afară: sunt numai ai mei! Restul să facă bine să îşi găsească.

 

Raluca Lupan

foto: Laura Bâlc

B.L.: În Create.Act.Enjoy sunt oameni din toate colţurile ţării. Cât de important este pentru tine oraşul în care trăieşti? Ar fi fost jocul tău diferit în sensurile sale cele mai profunde dacă jucai la Sibiu sau la Bucureşti sau la Turda sau crezi că este irelevant?

R.L.: Poate. Dar nu cred. Cred că e mai important “cu cine” decât “unde”. Peste tot pe unde am jucat alături de colegii mei din Create.Act.Enjoy – Timişoara, Arad, Iaşi, Turda, Piatra Neamţ, Bucureşti, Skopje (Macedonia), Kerala (India) etc. – am fost primiţi cu drag. Eram împreună. Pentru mine, asta a contat.

B.L.: Să ne întoarcem puţin în urmă. Care este persoana, din teatru sau din afara lui, care te-a făcut să simţi pentru prima dată izbucnind conştiinţa menirii tale ca actriţă?
R.L.: Numele lui e Filip Odangiu, profesor al Facultăţii de Teatru şi Televiziune. L-am cunoscut când eram la Facultatea de Business şi el făcea teatru de amatori cu studenţii de acolo. M-am înscris şi eu în trupa lui de atunci. Şi acest om / mentor / curator al sufletului meu rebel m-a înveninat cu teatru. Datorită lui am şi dat în anul IV de Business la Facultatea de Teatru. Aşa am ajuns să fac 2 în 1. Pentru mine, el rămâne omul care m-a descoperit şi omul care m-a învăţat să mă descopăr prin teatru. Nu i-aş putea mulţumi pe de-a-ntregul niciodată, dar ştiu că fiecare spectacol în care joc i se datorează, în primul rând, lui.

B.L.: Ai avut şansa de a-l întâlni pe Andrei Şerban chiar la workshop-urile sale de la Ipoteşti (2011)şi Mogoşoaia (2012). Povesteşte-mi, te rog, care este rolul lui Andrei Şerban în seria ta de întâlniri relevante şi life-changing în materie de teatru. 
R.L.: Andrei Şerban… Pentru mine Andrei Şerban e un fel de Fight ClubThe first rule of the Club: You don’t talk about it. Dar oare cum poţi să vorbeşti despre omul care ţi-a arătat o altă cale? Un drum nou înspre tine? Care te face prin simpla lui prezenţă să îţi pui întrebări? Cum să vorbesc despre omul care m-a făcut să mă văd pe mine pentru prima dată? Care mi-a dăruit cel mai preţios lucru – întrebările sau descoperirea fantastică a lui aici, acum? Cum să vorbeşti despre omul care te-a transformat? Care nu te lasă deloc să îl uiţi? Care ţi-a dat posibilitatea să întâlneşti alţi oameni care să te schimbe în bine? Nu am destule cuvinte. Nu au fost inventate. Dar carnea şi sufletul ştiu mai bine, iar pe astea nu pot să le expun.

B.L.: Ţinând cont de realitatea faptului că ai în egală măsură şi talent literar, te gândeşti măcar proiectiv la o eventuală punere în scenă a unui text propriu pe care să ţi-l interpretezi?
R.L.: Nu. Scrisul îl practic în mod terapeutic. Pentru a “vomita” unele lucruri care vor să iasă la suprafaţă. Le dau prietenilor să citească. Dar atât. Majoritatea sunt formulate ca nişte scrisori pentru diferiţi oameni care au intervenit în viaţa mea. Unele dintre “scrisori” au fost expediate, alte nu au expeditor şi unele urmează să fie expediate. Sunt în momentul acela în care vreau să le spun oamenilor din viaţa mea ce cred. Fie verbal, fie în scris.  Să nu lăsăm cuvintele nerostite. Ne vor rămâne mereu pe marginea buzele şi s-ar putea ca, în timp, să aibă un gust amar.

B.L.: Cum a arătat ziua în care te-ai temut cel mai mult de ratare în cariera teatrală?
R.L.: Nu ştiu dacă a venit. Pentru că fiecare spectacol e o experienţă vie pentru mine. Dar cred că aş simţi cel mai adânc ratarea în momentul în care nu m-aş mai putea bucura pe scenă, când nu aş mai avea nimic de spus, când mi-aş pierde pofta de a juca. Asta nu înseamnă că am avut numai spectacole bune. Nu! În niciun caz!

B.L.: Dacă suferinţa mutilează, dar fără suferinţă nu există teatru, cum creezi dozajul absolut necesar care te ajută să le întorci pe toate în favoarea ta, deturnându-le de la sensul lor autodistructiv?
R.L.: Asta încerc să aflu. Să cercetez “distanţa mimin necesară faţă de rol” în lucrarea de doctorat. Şi, desigur, totul a pornit de la 4.48 Psihoză. De la întrebarea: Cum rămâi “sănătos”, întreg la minte după 4.48? Dar la Sarah treci dincolo. Nu mai există graniţe!

B.L.: Care ar fi dezastrul ultim care ar “opri funcţiile majore ale creierului” Ralucăi Lupan?
R.L.: Cea mai grea întrebare! Repetitiv, obsedant şi supărător revin la 4.48. Cred că funcţiile majore ale Ralucăi Lupan s-ar opri dacă
puteam să plâng, dar acum sunt dincolo de lacrimi
dacă într-o zi ar vedea în oglindă “un bufon grotesc… o păpuşă fragmentată…
dacă ar ajunge “fără speranţă
dacă ar uita replica “nu mă lăsa să uit
dacă la 4.48 ar hotărî… să…
nicio clipă de claritate înaintea nopţii eterne
(End)
dacă le-ar ordona celor de lângă ea “Ridicaţi cortina, vă rog” fără să le fi spus cât de mult îi iubeşte.

B.L.: Ce ar face actriţa Raluca Lupan în momentul în care nu ar mai putea vorbi, ce strategii şi-ar găsi ca să supravieţuiască în teatru?
R.L.: Ar vorbi corpul ei. Fiecare centimetru de piele ar găsi o metodă să vorbească. Ar lucra doar prin prezenţa fizică. Asta ar face. Teatru-dans, contact improvisation etc. Crede-mă că ar vorbi. Raluca Lupan nu cred că ştie să facă altceva. Ba da, ştie! Problema e că nu vrea să facă altceva!

Interviu realizat de Beatrice Lăpădatu! Mulțumim site-ului LiterNet!
fotografii: Crina Prida, Andrei Niculescu, Laura Bâlc

Scurtmetraje ale marilor regizori pe YouTube


Tarantino

Este marți, iar de data aceasta venim cu un update din domeniul filmului! Cu toții avem regizori preferați ale căror filme le urmărim fie la cinema, fie în confortul propriei locuințe. Dar câți dintre voi ați vizionat scurtmetrajele regizorilor precum: Scorsese,Tarantino, Kubrick, Spielberg și nu numai?

De-a lungul secolului trecut, numele mari ale cinematografiei și-au construit acest nume de cele mai multe ori prin realizarea unor filme scurte care au avut un buget mic.

Vă invităm să urmăriți aceste scurtmetraje, ele fiind un „must” pentru cinefili și un „should” pentru ceilalți pasionați ai filmului.

Mai multe informații și link-uri directe de YouTube aici:
http://www.tasteofcinema.com/2014/24-short-films-of-famous-directors-you-can-watch-on-youtube/