Peter Brook: “n-am întâlnit niciun actor care să nu vrea să lucreze.”

Peter Brook - Spaţiul Gol, editura Nemira

Peter Brook – Spaţiul Gol, editura Nemira

2014 a fost un an bun pentru cartea de teatru: recitim Spaţiul Gol într-o ediţie nou-nouţă, publicată la editura Nemira, în colecţia Yorick. Cartea a fost lansată luna trecută la Cluj, în cadrul festivalului Interferenţe. Şi, ca să vă facem poftă de lectură, cităm un pasaj care ne-a plăcut foarte mult:

“Cuvântul „teatru” are multe sensuri confuze, deloc limpezi. În mai toată lumea, teatrul n-are un loc clar în societate, un scop precis, există doar pe bucăți: un teatru aleargă după bani, altul după glorie, altul după emoție, altul după politică și altul după distracție. Actorul aleargă de colo până colo, confuz și devorat de tot felul de condiții asupra cărora n-are niciun control. Actorii au defecte, pot fi uneori invidioși sau ușuratici, dar încă n-am întâlnit niciun actor care să nu vrea să lucreze. Iar puterea lor stă tocmai în această dorință de a lucra. Este ceea ce le permite profesioniștilor să se înțeleagă unul pe altul oriunde în lume. Dar actorul nu poate reforma de unul singur propria profesie. Într-un teatru cu puține școli și fără niciun scop, de obicei el este unealta, nu mecanismul. Totuși, chiar și atunci când teatrul se întoarce cu adevărat la actor, problema tot nerezolvată rămâne. În schimb, jocul specific teatrului fără viaţă devine centrul crizei.”

Citeşte mai mult la linkul: http://yorick.ro/peter-brook-actorul-nu-poate-reforma-de-unul-singur-propria-profesie/

Peter Brook – Spaţiul Gol (prefaţă de Andrei Şerban, traducere din limba engleză realizată de Monica Andronescu, editura Nemira, colecţia Yorick, Bucureşti 2014, 209 pagini )

Crăciunul pe glob

Crăciunul pe glob

Pentru că astăzi e o zi specială, ne-am întrebat cum vede Moş Crăciun lumea de sus, din sania lui trasă de reni. Ca un răspuns am găsit o selecţie de fotografii minunate din sezonul sărbătorilor în diferite colţuri de lume.

Puteţi viziona galeria aici: http://blogs.denverpost.com/captured/2010/12/24/captured-the-christmas-season-across-the-globe/2600/

Vă urăm sărbători fericite şi vă dorim să fiţi generoşi şi cu inima deschisă şi în anul care vine 🙂

LOST IN TRANSITION

Filme care fac istorie (I): Burnt by the Sun (1994)

Burnt by the sun (1994)

Filmografia lui Mihalcov stă sub semn cehovian. Că se porneşte de la un colaj, ca în  Piesă neterminată pentru pianina mecanică, sau de la un scenariu original, producţiile semnate de el au la bază o teatralitate a construcţiei de rol şi de structură tipic stanislavskiană. De exemplu, structura unei piese de  Cehov ar putea fi perfect verificabilă şi pentru filmul din 1994,  Soare înşelător/ Burnt by the sun. George Banu observă următoarele: „Esenţa ritmului cehovian: curentul alternativ. Accelerare şi încetinire, fără ca una din ele să predomine. Totul se joacă între lâncezeala din actul doi şi precipitarea deznădăjduită din actul patru, între efervescenţa primului act şi mişcarea sacadată a celui de-al treilea.” (Banu, 2000)

Dacă ar fi să gândim parcursul filmului din această perspectivă, am ajunge la următoarea analiză: primele minute din film „plonjează” în intrigă aproape brutal; Mitea acceptă misiunea secretă ce îi este încredinţată. Ca în orice piesă realist-psihologică, avem de-a face şi aici cu un detaliu „clasicizat”: cadrul foarte scurt cu briceagul sprijinit pe marginea chiuvetei, briceag de care Mitea (Oleg Menşicov) se va folosi la final pentru a-şi lua viaţa. Acest briceag devine corespondentul armei fără utilitate, care la un moment dat ajunge crucială pentru sfârşitul personajelor din piesele cehoviene.

„Efervescenţa actului întâi” de care spune Banu, s-ar traduce aici prin prezentarea vieţii de familie liniştite şi a prietenilor colonelului Kotov (Nikita Mihalcov) – erou de revoluţie, retraşi cu toţii la casa de la ţară. Personalitate puternică, Kotov este în ochii celor din jur aproape de perfecţiune. Apariţia lui Mitea în acest univers, produce o spărtură în „circularitatea” lui. Astfel, se trece spre „lâncezeala din actul doi”, în care se încearcă o intergrare a noului venit. Între cei prezenţi se instituie o oarecare fâstâceală: deşi veche cunoştinţă, Mitea este totuşi un străin, şi încă unul care produsese mari drame în trecut. De ce s-a întors? Pentru Marusia (Ingeborga Dapkunaite), soţia colonelului sau pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea? Greu se spus. Poate că pentru amândouă; ceea ce duce spre precipitarea fragmentată a actului trei. Marusia, depăşită de amintirile din trecut, nu reacţionează niciodată de faţă cu alţii, pentru că „nu se cade”. Imensitatea emoţiilor sale este reprimată în gesturi infime, detalii minore şi tăcere. La Kotov şi Mitea se observă aceeaşi discreţie: acesta din urmă îi va explica colonelului motivul pentru care venise (arestarea sa), în singurătate. Niciodată de faţă cu alţii pare să fie deviza personajelor, care astfel dau dovadă de o mare delicateţe şi „spirit de litotă”. În acelaşi eseu despre teatrul cehovian, Banu scrie că aici este vorba despre „omul nu atât secret, cât discret, care se arată mereu rezervat în faţa emoţiei. În mod general, este umorul care retează desfăşurarea amplă şi înăbuşă sentimentalismul indiscret” (Banu, 2000). Într-adevăr, avem de-a face şi cu un contrapunct comic: Kirik, Liuba, Mohova sau Nadia, fetiţa colonelului Kotov, în vârstă de şase ani.

Actul patru se concentrează doar pe conflinctul Mitea-Kotov. Este sau nu este colonelul vinovat? Care, din cei doi au dreptate? Sentimentul de vinovăţie pe care îl are Mitea la finalul misiunii sale nu este deja un răspuns? Referitor la vinovăţie, Cehov face o analiză destul de minuţioasă a ceea ce el numeşte o adevărată patologie a rusul tipic, o „boală” care pare să motiveze multe din acţiunile personajelor sale: „Atunci începe să caute înăuntrul lui şi nu descoperă decât un vag sentiment de vinovăţie: e un sentiment pur rusesc. Rusul nostru se simte întotdeauna vinovat, fie că i-a murit cineva din familie, fie că e dator cuiva, fie că el însuşi a dat cuiva bani cu împrumut. (…) Adaugă la oboseală, la plictiseală şi la sentimentul lui de vinovăţie încă un duşman: singurătatea.” (Cehov, 1963, 170).  Având aceste date, cum se poate cântări situaţia tensionată dintre cei doi? Kotov are dreptate. Mitea are, la rândul lui, dreptate. Totuşi, amândoi se fac vinovaţi. Însă, unul are onoare, iar celălalt fusese în trecut cumpărat „ca o târfă” de către NKVD.  Slujesc acelaşi sistem, care ajunge să-i distrugă, în final.

La nivelul relaţiilor, cea mai misterioasă dintre toate este cea dintre Marusia şi Mitea. Ea îl recunoaşte înaintea tuturor, după cântecul pe care acesta îl interpretează la pian. Cea mai mare dovadă a iubirii trecute dintre ei sunt cicatricile de pe încheietura Marusiei, care ascund răni vindecate cu greu.  Cronologia relaţiei lor trecute şi prezente s-ar putea caracteriza astfel: cu zece ani în urmă, idealurile lor se asemănau cu cele ale lui Trofimov şi Ania, din Livada de vişini– studentul boem şi copila naivă, sedusă de convingerile idealiste ale tânărului. În prezent, situaţia lor este extrem de asemănătoare cu trio-ul Vania-Elena Andreevna-Serebreakov. Atenţia celorlalţi se mută pe „noul venit”, individ cu mare influenţă şi potenţial de vedetă, care îi fură locul, poziţia în familie şi iubirea. Marusia, părăsită, se căsătoreşte cu colonelul. Mitea nu-l menajează deloc, iar toţi ceilalţi îi cunosc motivele. O imagine grăitoare în acest sens este aceea a can-can-ului: Mitea, în halatul lui Kotov, purtând pe faţă o mască de gaz, cântă la infinit un can-can ce-i înnebuneşte pe toţi din casă. Aceştia, amintindu-şi de trecut, încep să danseze în jurul pianului cu mare frenezie. În prag, apare Kotov, care-l priveşte drept în ochi pe cântăreţ. E primul moment din film în care cei doi se confruntă direct. În mijlocul bucuriei generale, figura mascată a lui Mitea are ceva morbid, doar ochii îi descoperă adevăratele intenţii.

În două momente importante din film apare o minge de foc, ce străbate interiorul personajelor şi spaţiile în care acestea locuiesc. Ce simbolizeză vizual acest „foc zburător” este  viaţa pierdută a personajelor, care se mistuie şi dispare mai apoi fără urmă, sub arsura propriului destin sau a istoriei. Cu toţii ar fi vrut ca povestea pe care Mitea i-o spune Nadiei să fi fost inventată.

Încă un element împrumutat din dramaturgia cehoviană este motivul călătorului. Dacă în Livada de vişini el apare puţin cherchelit şi întrebând de gară, aici îl avem în imaginea şoferului rătăcit care caută un sat inexistent, numit Zagorianka. El este ucis într-un final de spionii NKVD, pentru că, în naivitatea sa, văzuse prea mult. Imaginea imensă a lui Stalin, care se ridică încet agăţată de un balon este motivul pentru care au loc toate aceste nedreptăţi.

Soare înşelător/ Burnt by the sun nu este doar un film, este un spectacol filmic, în care tehnica montajului, detaliului şi portretului par să ducă teatrul realist spre un nivel superior.

 

 

Despre generozitate

Beard Brothers logo

Pe fraţii bărboşi i-am cunoscut acum un an, cam de când au început să arate lumii că se înşeală amarnic atunci când judecă după aparenţe. Un suflet generos nu vine întotdeauna costumat la patru ace şi cu servietă, ci de cele mai multe ori apare în omul de lângă tine. Care e exact ca tine şi care se confruntă cu aceleaşi probleme de care te loveşti zi de zi. Şi exemplul lui poate fi un impuls în a-ţi dori să schimbi ceva, în tine şi în celălalt. Hai să aruncăm puţin ochelarii de cal prin care ne privim existenţa de zi cu zi, hai să încercăm să fim mai atenţi unii la alţii, hai să învăţăm să oferim fără a ne aştepta să primim ceva în schimb şi cu altă ocazie decât de Crăciun, hai să învăţăm să (ne) acceptăm. Uneori nu e atât de important să fii milionar în lei, ci în fapte bune. Am învăţat asta timp de un an alături de Beard Brothers, prin campaniile pe care le-au desfăşurat şi pe care le desfăşoară în acest moment, prin nopţile lor albe, prin problemele pe care încearcă să le rezolve în fiecare zi, prin faptul că sunt un grup de bărbi cu suflet mare şi mult umor. Le mulţumim şi le urăm viaţă lungă şi cât mai mulţi susţinători!

Dacă te-am făcut curios, intră pe pagina lor de Facebook, dă-le un like şi încearcă să te implici cum poţi. Îţi vor arăta de fiecare dată că interesul tău în orice fel a adus un zâmbet cuiva.

INTERVIU CU CRISTIAN PASCARIU: “Un loc special în inima mea îl au cinematografele în aer liber”

foto credit: Laura Bâlc

foto credit: Laura Bâlc

Pe Cristian l-am cunoscut încă din timpul studenţiei, când îl vedeam cu toţii pe holuri, percepându-l ca pe o prezenţă misterioasă, care ne “analiza” cu privirea. Ni se părea un individ greu de abordat – lucru în totalitate fals, un “mit” care ni s-a spulberat o dată ce am băut o cafea şi am început să povestim. Fiecare discuţie cu Cristian e presărată de idei şi un simţ al umorului foarte special, aş putea spune “britanic” – nu-ţi dai seama cum trece timpul. Interviul e doar o mică parte din subiectele pe care le “atacăm” la cafea. Enjoy 🙂

Alexandra Felseghi: Cum ai început să devii interesat de film?

Cristian Pascariu: Primul contact cu filmul a fost evident, într-un cinematograf. Eram fascinat de lumea nouă care mi se arăta proiectată pe o pânză albă, eram foarte mic și nu înțelegeam pe deplin procesul, dar eram complet uluit; un nou univers de fiecare dată când se stingea lumina. Pentru mine, vizonarea unui film era ca și cum plecam într-o altă lume și într-un alt timp. Limita timp-spațiu nu mai exista în momentul în care se stingea lumina și apăreau umbrele pe ecran. Cred că așa am devenit pasionat de film, „virusul” a intrat prin fascinația oferită de cinematograf. Un loc special în inima mea îl au cinematografele în aer liber, de obicei eram în vacanță cu familia când mergeam la astfel de cinematografe. Din păcate, acum le întâlnești doar la festivaluri de film. Stelele reprezentau o lume cu potențial neexplorat, mă întrebam constant ce e acolo, filmul era o lume palpabilă unde călătoream lângă personajele principale, iar senzația de frig era temperată de o pătură călduroasă, acest mix de sentimente făceau filmul o experiență extraordinară.

A.F. : Care e situaţia actuală a tinerilor regizori de film?

C.P.: Am văzut mulți tineri regizori care au succes pe plan național și internațional, asta mă bucură foarte mult și îmi oferă speranță. Cred că depinde foarte mult de context, de munca depusă și de puțin noroc. Dacă nu ai noroc, trebuie să muncești mai mult, atât timp cât vrei cu adevărat să faci asta. Nu cred că te împiedică ceva să faci film acum, tehnologia este foarte accesibilă, oamenii sunt deschiși și vor să ajute, singurul impediment real este lipsa finanțelor, dar pasiunea de a face cinema este mai puternică. Să îți răspund la întrebare, tinerii regizori au foarte multe șanse, trebuie doar să profite de ocazie.

A.F.: Care e situaţia actuală a filmului independent în România? (aici mă refer la strângerea de fonduri, vizibilitate, festivaluri, etc.)

C.P.: Definiția de film independent este destul de neclară la noi, unii producători care primesc finanțare de la CNC (n.red. Centrul Naţional al Cinematografiei) consideră că fac filme independente. Eu consider că filmul independent este făcut de cei care reușesc să îl realizeze fără implicarea unei forme guvernamentale și prin resurse minime, dar eficiente; este doar părerea mea.  Se fac destul de multe filme independente în România, dar nu ajung să aibă o deschidere și o vizibilitate mare. Este aproape imposibil să stângi bani pentru un film de lungmetraj în România, dar dacă reușești să îl faci și e bun, festivalurile de film sunt șansa de promovare iar apoi vine și vizibilitatea – e simplu în teorie.

A.F.: Ce te inspiră?

C.P.: Viața, muzica și filmele.

A.F.: Numeşte 3 regizori de film care au pornit de la producţii independente, care au devenit „mari” şi pe care îi admiri.

C.P.: Majoritatea au început de la producții independente, nimeni nu are de unde să știe că o să ajungă mare, așa că trebuie să lupte singur pentru a demonstra că este capabil. O să aleg trei care îmi vin în minte acum:

Christopher Nolan

Stanley Kubrick

Werner Herzog

A.F.: Din 2010 predai Actorie de Film la Facultatea de Teatru şi Televiziune. Cum vezi noua generaţie de actori, care se pregăteşte pentru o carieră în domeniu? Care sunt principalele „probleme” cu care se confruntă în faţa camerei?

C.P.: Fiecare generație are o altă energie și un alt potențial, dar un element comun pe care l-am întâlnit în fiecare an este dorința și curiozitatea foarte mare pentru actoria de film. O „problemă” des întâlnită la tinerii actori este că încearcă să „joace” textul, asta e una din greșelile care duc la o interpretare teatrală. Cel mai simplu sfat pe care îl pot oferi este să lase textul să curgă și să nu încerce să îl interpreteze, de aici încolo regizorul poate lucra mai ușor.

A.F.: Ce alte domenii te preocupă şi de ce?

C.P.: Artele performative și arta contemporană – iubesc să mă pierd în muzeele de artă contemporană din Europa. Știința, tehnologia, spațiul și tot ce ține de explorare spațială, evoluția umană și progresul umanității.

A.F.: Dacă ar fi să dai un sfat cuiva care doreşte să înceapă o carieră în regia de film, care ar fi acesta?

C.P.: Să se gândească foarte bine dacă vrea să facă asta și după ce știe exact că asta e pasiunea arzătoare, să se apuce de studiat. Dacă ești nehotărât sau vrei să faci asta pentru că ți se pare cool, caută în altă parte.

Caută, învață, vizionează foarte multe filme cu mintea deschisă, fă un film de scurtmetraj.

A.F.: Care este ultimul film pe care l-ai vizionat şi care te-a impresionat?

C.P.: Interstellar, am motivele mele, dar pe scurt s-au sincronizat câteva preferințe personale cu temele abordate în film.

A.F.: 5 lucruri pe care ai vrea să le faci înainte de 30 de ani.

C.P.: Un scurtmetraj de animație.

Un lungmetraj de ficțiune.

Să merg până în Noua Zeelandă.

Să conduc un Porsche 911S din 1968.

Să experimentez o lună în singurătate totală.