Cât de departe e departe?

Am cinci ani jumate, stau în fața unui gard verde de lemn și de fiecare dată când vreau să văd dincolo de el îmi aduc taburetul ușor instabil din bucătăria de vară. Mă urc pe el, cu mai multă grijă decât ieri când neatenția m-a costat o julitură la genunchiul stâng. În fața mea e grădina, verde și ea. Viță de vie, tufe de căpșuni, mărul despre care toată familia spune că face cele mai bune mere – moi și aromate, când preferatele mele sunt alea tari și acre din spatele casei. Fac ochii mici să văd mai bine. Punctul meu de interes nu e în grădină, e undeva în zare, unde niște plopi perfect aliniați întâlnesc cerul.

  • Cât de departe e departe?

  • Atât de departe cât vrei tu să fie. Sau de aproape.

Nu înțeleg nimic. Plopii ăia care-mi fascinează mintea de copil și care parcă mă cheamă spre ei sunt departe. Oricât aș vrea eu să fie mai aproape, nu pot să-i mut de acolo. Mă rog, bunica vorbea puțin și avea de multe ori talentul să ne bage în ceață cu ce spunea.

Vară. Gard. Scaun. Viță de vie. Plopi.

  • Cât de departe e departe?

  • Atât de departe cât vrei tu să fie. Sau de aproape.

Ea, tot timpul cu răbdare, niciodată cu mai multe explicații. Eu, tot timpul cu pofta de-a porni pe jos spre plopii mei, niciodată cu suficient curaj pentru a o face. Tot timpul cu dorința asta copilărească în mine, niciodată cu perspicacitatea de-a ruga un adult să mă ducă până acolo.

Multe veri la rând, până m-am emancipat și n-am mai vrut să-mi petrec vacanțele de vară la bunici.

Când m-am decis brusc să mă fac actriță, la finalul unui liceu cu profil de mate-info, am înlocuit „cât” cu „cum” și mi-am imaginat-o pe bunica zicându-mi „cum vrei tu să fie”.

Când m-am decis că vreau să folosesc teatrul ca formă de terapie în spitale, în niște ani în care nimeni nu știa în România cum să-mi explice să fac asta, am înlocuit „cum” cu „când” și am auzit-o pe bunica șoptindu-mi „când vrei tu să fie”.

În atâția ani de cutreierat spitalele, motivată doar de gândul că arta poate fi terapeutică dacă e folosită inteligent și pusă în sprijinul celui vulnerabil, am înțeles printre mii de necunoscuți că „departe” și „aproape” sunt strâns legate de curajul tău personal sau de lipsa lui. Că mult din ceea ce faci pentru și prin ceilalți, faci pentru tine. Că a porni la drum și a-l străbate, chiar dacă pare lung și greoi, va da un proces mult mai fascinant decât bucuria temporară că ai ajuns la destinație.

Am douăzeci și șapte de ani jumate, stau în fața unui gard verde de lemn și de fiecare dată când vreau să văd dincolo de el nu văd nimic, chiar dacă acum sunt mai înaltă și nu mai am nevoie de taburet. Sunt la înmormântarea bunicii și-mi dau seama că atât de mult am căutat să ajung departe încât n-am mai avut timp să mă uit aproape.

E o vară în care nu am curaj să intru în spitale, nu înțeleg de ce fac voluntariat, nu-mi pasă „Cât de departe e departe?” pentru că nu-mi mai găsesc locul și rostul nicăieri pe traseul dintre aproape și departe. Îmi coordonez colegii de la distanță, iau decizii, fac rapoarte și achiziții, dar nu intru în spital. Mă doboară numai gândul la câți oameni singuri, în vârstă și vulnerabili sunt acolo. Nu, n-aș mai putea face asta niciodată. Departe e departe și n-are decât să rămână așa.

Până într-o zi, când în timp ce fac selecții de fotografii din ziua de spital care tocmai trecuse, dau de imaginea unei bătrâne care zâmbește și care seamănă izbitor cu bunica.

  • Cât de departe e departe?

  • Atât de departe cât vrei tu să fie. Sau de aproape.

Înțeleg. Înțeleg tot. De anul ăsta vom avea o activitate nouă. Vom selecta anumiți voluntari, îi vom pregăti, le vom preda sau le vom dezvolta „arta conversației” și-i vom trimite în vizită la acei pacienți internați care nu au aparținători sau pe care nu i-a vizitat nimeni până acum. Ne vor ajuta asistentele, ele știu mereu tot ce mișcă în spital. Întâlnirile vor fi surpriză, pacienții nu vor afla că urmează să fie vizitați. Va fi un pic complicat logistic să sincronizăm toate astea, dar nu imposibil. Vom numi activitatea „Rudă pentru o zi”. Va fi una dintre cele mai faine și sincere experiențe pe care va le oferi Terapie prin Artă by Create.Act.Enjoy. Pacienților, voluntarilor, echipei.

Am treizeci și doi de ani jumate, stau în fața unui gard nou de lemn și de fiecare dată când vreau să văd dincolo de el, respir adânc.

  • Bunicule, unde duce drumu ăla, pe unde se văd plopii ăia aliniați?

  • Ăla? Ăla-i drumul spre Bălțătești.

*Text scris de colega noastră, Diana Buluga, în urma atelierului Comunicarea ONG-urilor cu media prin storytelling coordonat de Mona Dîrțu, în cadrul programului CREȘTEM ONG-URI #ÎNSTAREDEBINE.