Posts

INTERVIU CU CRISTIAN PASCARIU: “Un loc special în inima mea îl au cinematografele în aer liber”

foto credit: Laura Bâlc

foto credit: Laura Bâlc

Pe Cristian l-am cunoscut încă din timpul studenţiei, când îl vedeam cu toţii pe holuri, percepându-l ca pe o prezenţă misterioasă, care ne “analiza” cu privirea. Ni se părea un individ greu de abordat – lucru în totalitate fals, un “mit” care ni s-a spulberat o dată ce am băut o cafea şi am început să povestim. Fiecare discuţie cu Cristian e presărată de idei şi un simţ al umorului foarte special, aş putea spune “britanic” – nu-ţi dai seama cum trece timpul. Interviul e doar o mică parte din subiectele pe care le “atacăm” la cafea. Enjoy 🙂

Alexandra Felseghi: Cum ai început să devii interesat de film?

Cristian Pascariu: Primul contact cu filmul a fost evident, într-un cinematograf. Eram fascinat de lumea nouă care mi se arăta proiectată pe o pânză albă, eram foarte mic și nu înțelegeam pe deplin procesul, dar eram complet uluit; un nou univers de fiecare dată când se stingea lumina. Pentru mine, vizonarea unui film era ca și cum plecam într-o altă lume și într-un alt timp. Limita timp-spațiu nu mai exista în momentul în care se stingea lumina și apăreau umbrele pe ecran. Cred că așa am devenit pasionat de film, „virusul” a intrat prin fascinația oferită de cinematograf. Un loc special în inima mea îl au cinematografele în aer liber, de obicei eram în vacanță cu familia când mergeam la astfel de cinematografe. Din păcate, acum le întâlnești doar la festivaluri de film. Stelele reprezentau o lume cu potențial neexplorat, mă întrebam constant ce e acolo, filmul era o lume palpabilă unde călătoream lângă personajele principale, iar senzația de frig era temperată de o pătură călduroasă, acest mix de sentimente făceau filmul o experiență extraordinară.

A.F. : Care e situaţia actuală a tinerilor regizori de film?

C.P.: Am văzut mulți tineri regizori care au succes pe plan național și internațional, asta mă bucură foarte mult și îmi oferă speranță. Cred că depinde foarte mult de context, de munca depusă și de puțin noroc. Dacă nu ai noroc, trebuie să muncești mai mult, atât timp cât vrei cu adevărat să faci asta. Nu cred că te împiedică ceva să faci film acum, tehnologia este foarte accesibilă, oamenii sunt deschiși și vor să ajute, singurul impediment real este lipsa finanțelor, dar pasiunea de a face cinema este mai puternică. Să îți răspund la întrebare, tinerii regizori au foarte multe șanse, trebuie doar să profite de ocazie.

A.F.: Care e situaţia actuală a filmului independent în România? (aici mă refer la strângerea de fonduri, vizibilitate, festivaluri, etc.)

C.P.: Definiția de film independent este destul de neclară la noi, unii producători care primesc finanțare de la CNC (n.red. Centrul Naţional al Cinematografiei) consideră că fac filme independente. Eu consider că filmul independent este făcut de cei care reușesc să îl realizeze fără implicarea unei forme guvernamentale și prin resurse minime, dar eficiente; este doar părerea mea.  Se fac destul de multe filme independente în România, dar nu ajung să aibă o deschidere și o vizibilitate mare. Este aproape imposibil să stângi bani pentru un film de lungmetraj în România, dar dacă reușești să îl faci și e bun, festivalurile de film sunt șansa de promovare iar apoi vine și vizibilitatea – e simplu în teorie.

A.F.: Ce te inspiră?

C.P.: Viața, muzica și filmele.

A.F.: Numeşte 3 regizori de film care au pornit de la producţii independente, care au devenit „mari” şi pe care îi admiri.

C.P.: Majoritatea au început de la producții independente, nimeni nu are de unde să știe că o să ajungă mare, așa că trebuie să lupte singur pentru a demonstra că este capabil. O să aleg trei care îmi vin în minte acum:

Christopher Nolan

Stanley Kubrick

Werner Herzog

A.F.: Din 2010 predai Actorie de Film la Facultatea de Teatru şi Televiziune. Cum vezi noua generaţie de actori, care se pregăteşte pentru o carieră în domeniu? Care sunt principalele „probleme” cu care se confruntă în faţa camerei?

C.P.: Fiecare generație are o altă energie și un alt potențial, dar un element comun pe care l-am întâlnit în fiecare an este dorința și curiozitatea foarte mare pentru actoria de film. O „problemă” des întâlnită la tinerii actori este că încearcă să „joace” textul, asta e una din greșelile care duc la o interpretare teatrală. Cel mai simplu sfat pe care îl pot oferi este să lase textul să curgă și să nu încerce să îl interpreteze, de aici încolo regizorul poate lucra mai ușor.

A.F.: Ce alte domenii te preocupă şi de ce?

C.P.: Artele performative și arta contemporană – iubesc să mă pierd în muzeele de artă contemporană din Europa. Știința, tehnologia, spațiul și tot ce ține de explorare spațială, evoluția umană și progresul umanității.

A.F.: Dacă ar fi să dai un sfat cuiva care doreşte să înceapă o carieră în regia de film, care ar fi acesta?

C.P.: Să se gândească foarte bine dacă vrea să facă asta și după ce știe exact că asta e pasiunea arzătoare, să se apuce de studiat. Dacă ești nehotărât sau vrei să faci asta pentru că ți se pare cool, caută în altă parte.

Caută, învață, vizionează foarte multe filme cu mintea deschisă, fă un film de scurtmetraj.

A.F.: Care este ultimul film pe care l-ai vizionat şi care te-a impresionat?

C.P.: Interstellar, am motivele mele, dar pe scurt s-au sincronizat câteva preferințe personale cu temele abordate în film.

A.F.: 5 lucruri pe care ai vrea să le faci înainte de 30 de ani.

C.P.: Un scurtmetraj de animație.

Un lungmetraj de ficțiune.

Să merg până în Noua Zeelandă.

Să conduc un Porsche 911S din 1968.

Să experimentez o lună în singurătate totală.

Despre riscul de a visa

Despre riscul de a visaAcum câţiva ani, nu mulţi, am ajuns în domeniul artei independente fără a şti cu ce se mănâncă. Proaspăt ieşită de pe băncile şcolii, am realizat că am o meserie care te face să visezi, mai mult decât să câştigi.

Probabil că în copilărie, părinţii te-au lăsat să crezi că poţi face orice, însă în momentul în care le-ai dat vestea că ai vrea să devii artist, ţi-au retezat-o subtil, încercând să te facă să înţelegi că nu te vor putea susţine la nesfârşit.

Probabil că te-ai încăpăţânat totuşi şi ai dat admitere la o facultate vocaţională.

Probabil că ai avut maeştri care te-au înţeles sau profesori care te-au dezamăgit.

Probabil că te-ai comparat cu colegii tăi şi ai fost dezamăgit de tine şi de talentul tău.

Probabil că ai lucrat zile şi nopţi încercând să „furi” secretul meseriei tale viitoare, care pentru tine nu a însemnat niciodată doar „o meserie”.

Probabil că în căutările tale, ai trecut prin experienţe umilitoare sau dureroase, la fel de mult ca prin întâmplări fericite, de euforie.

Probabil că te-ai angajat în proiecte cu care nu aveai nicio afinitate şi care au avut succes, sau în proiecte care te-au costat enorm sufleteşte şi care s-au dovedit a fi un fiasco.

Probabil că ţi-ai pus mai multe întrebări despre tine însuţi/însăţi decât au făcut-o tinerii de vârsta ta.

Şi totuşi, o dată terminată facultatea, probabil că lucrurile astea nici nu mai contează în momentul în care te loveşti de peretele numit „Realitate”. Chirie. Cheltuieli. Instituţii. Angajamente. Contracte. Taxe plătite statului. Relaţii. Tu fiind propriul tău PR – relaţia oarecum schizoidă a artistului independent cu sine însuşi.

„Să ştii cât valorezi.”

„Să ştii să te vinzi.”

Două expresii care ani de zile mi-au dat bătăi de cap şi pe care le-am considerat vulgare şi nelalocul lor. Trecând peste formularea lor nefericită, am ajuns să înţeleg aceste expresii dintr-un alt punct de vedere – acela identitar. Le-am înlocuit, aşadar cu:

„Să ştii cine eşti.”

„Să ştii ce şi cât poţi.”

Să ştii – să cunoşti – să îţi testezi limitele, să rişti, să iubeşti şi să urăşti, să-ţi dezvolţi o atitudine critică, să iei atitudine, să simţi oamenii şi să te deschizi în faţa lor, să încerci să înţelegi, să citeşti, să te documentezi. În ceea ce faci şi în viaţa pe care o duci. Să-ţi umpli bagajul creativ şi să te hrăneşti din el şi prin el. Să fii sincer cu tine. Dacă eşti de acord cu mine, înseamnă că la finalul zilei nu adormi cu zâmbetul pe buze gândindu-te la contul din bancă.

Alexandra FELSEGHI